Credinţa noastră

Periodic de Credinţă şi Spiritualitate Ortodoxă din Braşov fondat în octombrie 2001 de Vlad Pârău şi Părintele Victor Neamţu

Produs în ROMÂNIA

Nr. 26 - ÎNVIERE 2006

Preţ: 2 lei

Cuprins:

*Cuvânt de învăţătură al Sfântului

Ioan Gură de Aur................................ 2

*Pastorală de Învierea Domnului..........2

* “Sărbătoarea“....................................5

*Interviu BBC România.........................8

*Mărturii ale Învierii. .........................14

*Istoria Învierii în

citate şi comentarii........................... 17

*Dicţionar............................................20

*Credinţa noastră pe Internet............20

+poezia de pe spatele iconiţei plastifiate oferite în dar de “Credinţa noastră” la versiunea tipărită

Nota bene: Paginile indicate la cuprins NU se respectă în ediţia din Microsoft Word, ele corespunzând doar versiunii tipărite sau celei în QuarkXPress .

Moto:

"Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis." (Ioan 17,3)

"Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi!" (Marcu 16,16)

"Fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut!" (Ioan 20,29)

"Rămâi cu noi, că e spre seară şi s-a plecat ziua!" (Luca 24, 29)

"Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau!" (Ioan 14,27)

"De Mă iubiţi, păziţi-Mi poruncile !" (Ioan 14,15)

"Pe acestea vi le-am grăit, pentru ca întru Mine pace să aveţi. În lume necaz veţi avea; dar îndrăzniţi!:EU AM BIRUIT LUMEA!" (Ioan 16, 33)

"Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului."(Matei 28,20)

Cuvânt de învăţătură

al celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă.

De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască.

De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi acelui plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi şi cei de-al doilea [rând] luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.

Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate ca din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea Cel Ce a fost ţinut de ea.

Prădat-a iadul, Cel Ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă [astfel iadul] a gustat din Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că a fost legat. A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea.

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit.

Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor.

Amin!

Învierea Domnului, înnoirea vieţii noastre!

Pastorală

la Sărbătoarea Învierii Domnului, 2006

† T E O C T I S T

din milostivirea lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, locţiitor al Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare !

"Cel Ce răstignire ai răbdat şi moartea ai stricat şi ai înviat din morţi, împacă viaţa noastră, Doamne, ca Un Singur Atotputernic". (Din Stihirile Învierii)

Iubiţii mei fii şi fiice duhovniceşti,

„Hristos a înviat!"

Vreme potrivită este astăzi, ne cheamă Sfântul Ioan Gură de Aur, ca toţi să strigăm cele spuse de fericitul David:

„Cine va spune puternicele fapte ale Domnului, cine va face ca toate laudele Lui să fie auzite?"

(Ps. 105, 2).

Că, iată, ne-a venit sărbătoarea cea dorită şi mântuitoare, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, temeiul păcii, pricina împăcării, încetarea războaielor, călcarea morţii, înfrângerea diavolului"[1].

„Pentru aceste binefaceri veşnice Fiul Celui Preaînalt S-a făcut pentru noi Dumnezeu între oameni - tâlcuieşte Sfântul Vasile cel Mare - , pentru trupul cel stricat Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit între noi; cu noi, cei nerecunoscători, Binefăcătorul; la cei ce locuiesc în întuneric, Soarele dreptăţii; pe Cruce, Cel fără prihană; în moarte, Viaţa; în iad, Lumina; pentru cei căzuţi, Învierea"[2].

Prin lucrarea pizmaşului înger al întunericului - el însuşi „din cer ca un fulger căzând" (Luca 10, 18) din cauza mândriei şi a nerecunoştinţei în faţa bunătăţii Creatorului său - omul, creat spre a moşteni nemurirea prin sporirea sa în comuniunea cu Dumnezeu, fusese atras în păcat şi prin neascultare căzuse sub osânda morţii fără sfârşit.

Din robia morţii, omul nu se poate salva pe sine prin puterile lui, nu se poate elibera de relele şi durerile intrate în lume şi în viaţa de aici prin silnicia tuturor păcatelor care copleşesc omenirea. Acest adevăr îl cunosc nemijlocit numai cei care se întorc cu sinceritate şi curaj la Hristos şi la Biserica Sa. Aici, în sfântul locaş, prin învăţătura lui Hristos, omul descoperă puterea de a învinge răul, acel rău care îi pricinuieşte neîncetat frică şi suferinţă - fie că acel rău se numeşte boală, dezlănţuirea stihiilor, ca inundaţiile, sau, în cele din urmă, moartea. Astfel, înainte de a cerceta dacă nu cumva răul s-a înrădăcinat chiar în adevăratul său chip, păcatul, mai întâi în sufletul său, omul se grăbeşte să-l atribuie celor aflate în afara lui, pe care le crede singure răspunzătoare de toată nefericirea lui.

Această pierzătoare înclinaţie este dobândită de om şi prin lucrarea celui viclean, dar şi prin propria înşelare de sine, ca om înstrăinat de Hristos. De aceea, ne spune Sfântul Apostol Pavel, „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi" (Efeseni 2, 4), ne-a scos din „genunile pământului" (Ps. 70, 20). De această cale de mântuire pururi se vor minuna şi în faţa ei totdeauna vor amuţi şi cele cereşti, şi cele pământeşti, căci ea a fost calea împăcării, milostivirii şi iertării dumnezeieşti împărtăşite omului prin Crucea răstignirii Fiului lui Dumnezeu. Iar slava acestei Sfinte Cruci s-a arătat în bucuria adusă lumii de Învierea Domnului cu trupul şi de dobândirea răscumpărării noastre prin dumnezeiasca Sa Jertfă de pe Golgota, prin care am fost aduşi la frumuseţea cea dintâi. Tâlcuind cuvintele Domnului, spuse ucenicilor înainte de Sfintele Sale Patimi: „Ştiţi că peste două zile vor fi Paştile, şi Fiul Omului Se va da să fie răstignit" (Matei 26, 2), dumnezeiescul Gură de Aur ne învaţă că astfel grăind, adică alăturând Paştile şi Răstignirea Sa, Domnul a arătat „că ceea ce se face este o taină, o sărbătoare şi o prăznuire, care se săvârşeşte spre mântuirea omenirii… , că înseşi Patimile Lui înseamnă scăpare de mii şi mii de rele"[3].

Dreptmăritori creştini,

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că, după Înviere, Cel Ce a ales să ne mântuiască dinlăuntrul smeritei noastre stări de făpturi muritoare este „încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o" (Evrei 2, 9). Dar, oare, ce a fost unic în Jertfa Sa, cum a putut aceasta să-I aducă Domnului Hristos „slavă şi cinste", de ce Crucea Sa a devenit lauda Apostolilor (Galateni 6, 14), a tuturor martirilor şi sfinţilor, a tuturor adevăraţilor creştini? Pentru a preface ceea ce în vremea Domnului era cel mai înfricoşător şi umilitor semn şi chip de a pătimi şi sfârşi într-un semn al puterii şi o cale de a ajunge la slavă, la biruinţa Învierii şi la bucuria mântuirii noastre, trebuie să se fi petrecut un fapt unic prin dumnezeiasca Jertfă a lui Hristos. De altfel, ne spune iarăşi Sfântul Ioan Gură de Aur, Însuşi Domnul „pentru a arăta puterea Crucii, a spus:

„Când Îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt" (Ioan 8, 28).

Cu alte cuvinte, „când Mă veţi răstigni şi veţi socoti că M-aţi biruit, atunci mai cu seamă veţi cunoaşte puterea Mea"[4]. Iată deci că în pătimirea Crucii de către Domnul nu s-au mai văzut nici slăbiciune, nici înfrângere umilitoare, nici necinste, ci doar slavă şi o putere care l-a surpat definitiv pe vrăjmaşul omului, pe diavol. În acest înţeles scrie şi Apostolul neamurilor despre Mântuitorul Iisus Hristos: că prin Cruce „biruit-a El Începătoriile şi Stăpâniile, dezbrăcându-le şi dându-le-n privelişte" (Coloseni 2, 15). Dar toate acestea au fost posibile din pricina scopului Jertfei Domnului, anume că „prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om" (Evrei 2, 9); El, Cel fără păcat, asupra Căruia moartea nu avea drept, S-a aşezat în locul nostru, gustând în locul fiecăruia dintre noi amărăciunea de nesuferit a celei mai grele osânde date păcatului - moartea.

Vedem, iubiţi fraţi şi surori în Domnul, că în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, în Hristos Iisus, firea noastră omenească - răstignită şi apoi înviată şi înălţată la dreapta Părintelui ceresc - a învăţat desăvârşita ascultare de voia lui Dumnezeu, plătind preţul, dar şi primind răsplata veşnică a acestei ascultări. În lumea de astăzi, vedem că devine tot mai greu să vorbeşti despre ascultare, despre nevoia supunerii faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi de sfintele aşezăminte ale Bisericii, deşi se cunoaşte foarte bine că doar respectarea acestora asigură normalitatea vieţii, buna ei rânduială. Iar dovezile afectării bunei întocmiri a vieţii nu lipsesc: fie că ele se manifestă în viaţa personală, în cea familială, în cea socială sau, în ultima vreme, în mersul stihiilor. Pentru creştini, întâmplarea şi soarta sunt cuvinte goale de înţeles, de vreme ce nici măcar o vrabie „nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui" Ceresc (Matei 10, 29), „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii" (I Corinteni 14, 33). În Creaţie, ca şi în viaţa noastră, nicio întâmplare nu poate avea loc fără ştirea lui Dumnezeu, iar când se petrec dezordini, alcătuirile lumii văzute devin nestatornice. Se cuvine să mărturisim aceste adevăruri şi să ne îndreptăm nădejdea spre Dumnezeu,

„că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16).

În temeiul Sfintei Scripturi, lumea este necontenit vegheată cu bunătate de Dumnezeu, şi nicidecum supusă vreunei fatalităţi oarbe. De aceea se şi roagă Biserica întreagă pentru păstrarea sau reaşezarea bunelor întocmiri necesare vieţii, recunoscând în ele darul lui Dumnezeu, iar noi vedem în bunurile acestei lumi darurile şi binecuvântarea lui Dumnezeu, fiind prieteni şi casnici ai Lui (Efeseni 2, 19), de aceeaşi cinste în această lume, care Îi aparţine Creatorului ei şi al nostru. Se cuvine, deci, să respectăm darul vieţii noastre şi al semenilor, să nu fim egoişti, lacomi, nepăsători faţă de semeni şi faţă de natură.

Din fericire, în jurul nostru mai vedem încă pilde de iubire şi de dăruire creştină şi umană, dar ne întâmpină, din nefericire, şi cazuri vădit vătămătoare de suflet şi de minte şi multe lucruri care doar par indiferente din punct de vedere moral-spiritual.

„Să izgonim din sufletul nostru, ne îndeamnă stăruitor Părintele cu cuvânt de aur, faptele cele indiferente",

pentru că acestea, sigur, mai târziu „dau naştere la păcate" [5], pentru că ceea ce nu este o faptă neîndoielnic bună poartă în sine sămânţa răutăţii şi a păcatului.

Ca fii ai Învierii şi ai împăcării şi ca slujitori ai Bisericii noastre, trebuie să păstrăm cu vrednicie lumina credinţei în Hristos cel Înviat, lumină care se regăseşte şi în sufletele unora dintre fraţii noştri, chiar şi acolo unde aceasta mai pâlpâie sau este aproape de stingere. Şi cum am putea să dovedim mai convingător puterea credinţei noastre în Înviere şi în viaţa veşnică decât prin trăirea virtuţilor evanghelice?: blândeţea, curăţia, milostenia şi, îndeosebi, iubirea de semeni şi porunca cea nouă dată de Mântuitorul Hristos: iubirea vrăjmaşilor (Matei 5, 44). Căci fără Învierea Sa nu am mai fi primit harul Duhului Sfânt, care face cu putinţă ca viaţa şi chipul nostru cel lăuntric să se modeleze după cuvântul şi poruncile Mântuitorului Iisus Hristos, Cel a treia zi înviat din morţi. Numai din această vistierie a inimii odrăsleşte valoarea nemuritoare a iubirii tuturor semenilor. Cu această privire duhovnicească putem vedea în fiecare fiinţă umană chipul lui Hristos Cel răstignit, dar şi lumina învăţăturii Lui atotbiruitoare. Cu această credinţă şi cu acest fel de a vieţui şi gândi vom putea trăi bucuria sărbătorii Învierii Domnului, vom putea nădăjdui în biruirea necazurilor care se abat asupra noastră. Astfel vom trăi şi vom împlini cuvântul Domnului Hristos:

„Milă voiesc, iar nu jertfă" (Matei 9, 13),

având milă de orfani, de bătrâni, de cei căzuţi în suferinţele cele sufleteşti ale păcatului. Acestor suferinţe le cade victimă, din nefericire, tocmai ceea ce un popor are mai scump, tineretul, atras uneori în prăpastia desfrâului - care îi înstrăinează pe unii tineri de casa părintească, împingându-i spre pierzania trupească şi, mai ales, sufletească. Misiunea de salvare a lor o avem cu toţii, iubiţi fraţi şi surori în Domnul.

Din această vistierie a dragostei lui Hristos, şi în folosul apropierii noastre de împlinirea dorinţei de a fi una în El (Ioan 17, 21), luăm curajul de a continua dialogul între noi, credincioşii şi slujitorii de pretutindeni ai lui Dumnezeu. Deci, de aceste valori are nevoie în zilele noastre lumea, omenirea de pretutindeni, care ar trebui să audă cuvântul rostit de Domnul şi Învăţătorul nostru Iisus Hristos:

„Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau; nu precum v-o dă lumea v-o dau Eu" (Ioan 14, 27).

Acestea, cu părintească dragoste, vi le pun la inimă, îndemnându-vă să petreceţi cu bucurie sfântă şi netulburată pace sufletească slăvita sărbătoare a Învierii Domnului.

„Iar Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu, Tatăl nostru, Care ne-a iubit pe noi şi prin harul Său ne-a dat veşnică mângâiere şi bună nădejde, să vă mângâie inimile şi să le întărească în tot lucrul şi cuvântul bun" (II Tesaloniceni 2, 16-17).

Al vostru părinte duhovnicesc, pururi către Preasfânta Treime rugător, vă îmbrăţişez cu dragoste, vestindu-vă tuturor:

“Hristos a înviat!”

† TEOCTIST,

Arhiepiscop al Bucureştilor,

Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al Cezareei Capadociei

şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. de Preot Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., 2002, p. 148.

2. Omilii şi cuvântări, trad. de Preot Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., 2004, p. 83.

3. Omilii la Matei, trad. de Preot Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., 1994, p. 809.

4. Omilii la Matei, p. 981.

5. Predici la sărbători împărăteşti..., p. 196.

"Sărbătoarea"

articol semnat de Vlad PÂRĂU

Moto:

Să nu pierdem niciodată

conştiinţa Învierii !

Învierea nu este "o sărbătoare", Învierea este "sărbătoarea". Cea mai mare minune a tuturor timpurilor, suprema dovadă a iubirii nemărginite pe care Dumnezeu o poartă oamenilor, Învierea este momentul în care istoria se întoarce, temeliile lumii decăzute sunt sfărâmate întocmai catapetesmei din templu, toate legile ei sunt zdrobite, toate lanţurile în care era ţinută firea omenească sunt nimicite, fiinţa umană fiind eliberată şi oferindu-i-se acesteia şansa de a fi restaurată la starea ei dintâi, o dată ce a fost dezrobită din moartea condiţiei sale păcătoase şi adusă pe calea vieţii. Acesta este sensul cântării "Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi CELOR DIN MORMINTE viaţă dăruindu-le !", căci morţii nu sunt altceva decât oamenii înainte de venirea Mântuitorului, oameni vii, însă morţi prin puterea păcatului care avea stăpânire absolută asupra lor.

Lumea se asemănase cu un mormânt, cu un cavou în interiorul căruia, în beznă şi fără de lumina Învierii, petreceau toţi oamenii, deoarece răsplata păcatului originar este moartea, nu doar cea fizică, ci mai ales viaţa trăită asemeni morţii, în întunericul "cavoului" cu care poate fi asemuită lumea înainte de venirea lui Hristos. De aceea ciocnim ouă de Paşti, oul fiind simbol al unui "mormânt" în care viaţa este prizonieră în stare latentă, al unui sălaş al vieţii, dar al unui sălaş mort, unde viaţa este închisă şi nu se poate manifesta decât eliberându-se din el. Nimeni din interiorul acestei lumi nu putea să aducă eliberarea. Era nevoie ca barierele ei să fie zdrobite cu o putere superioară, din afară, nesupusă aceloraşi legi ale păcatului şi ale morţii, "coaja oului" trebuia spartă de o Fiinţă transcedentală. Această Fiinţă este Iisus Hristos. El S-a coborât în lume, făcându-Se asemeni oamenilor, ca să îmbrace "haina" acestei lumi, "cămaşa de forţă a robiei". Dar, întocmai cum dacă un om mare îmbracă haina unui copil, aceasta crapă, fiind neîncăpătoare, tot astfel, "haina acestei lumi" nu putea să Îl cuprindă şi să Îl înrobească şi pe Hristos, iar în momentul în care a făcut-o, toată ţesătura şi alcătuirea ei s-au destrămat, cu o asemenea putere, încât toţi cei prinşi în mrejele acestei ţesături s-au văzut liberi, o dată cu Învierea Mântuitorului. Acesta este sensul ritual al ciocnitului ouălor de Paşti. Dacă ar fi să traducem în limbaj vorbit gesturile care se petrec când ciocnim un ou, atunci aceasta este tălmăcirea: "Hristos a înviat!", -apropii oul roşu, culoarea simbolizând sângele Domnului - "iar prin această jertfă" - acum ciocneşti- "a zdrobit stăpânirea morţii pentru a scoate din adâncurile ei pe cei chemaţi la viaţă" întocmai cum spargem noi coaja oului, eliberându-i conţinutul.

Jertfa şi Învierea s-au întâmplat cu puţin înainte, în timpul şi apoi după sărbătoarea Paştelui, care la evrei celebra scăparea din robia din Egipt. Această potrivire nu este o coincidenţă, deoarece Hristos venise pentru a îi face liberi, pe ei şi pe noi toţi, nu din robia Egiptului, ci, de astă dată, din cea mai cruntă robie care stăpânise lumea până atunci, robia morţii. De aceea, Creştinii au păstrat denumirea de Paşte, cu sensul de "mare eliberare", atribuită acum Învierii, singura dezrobire care contează într-adevăr.

Iisus Hristos a venit în lume pentru ca, prin Jertfa Lui, să poată răscumpăra păcatele omenirii şi să reînnoiască totul. Îmbrăţişând Crucea, care în acele vremuri era văzută ca cea mai ruşinoasă osândă, simbol al celui mai înalt grad al decadenţei, El îmbrăţişează de fapt lumea, aflată într-o profundă stare decadentă, încât puatea fi asemănată cu o cruce. Astfel, Hristos o înnoieşte pe ea şi o ridică la grad de cea mai mare cinste. Contopindu-se cu ea, împrumută vremelnic starea acesteia de moarte, pentru a îi da în schimb, în cadrul aceleiaşi comuniuni, starea Lui de Viaţă. Iată o altă înnoire care se petrece prin intermediul Jertfei Dumnezeieşti : cum lumea fusese creată în şase zile, tot astfel ea a fost restaurată în şase ceasuri pe Cruce (după cum precizează evanghelistul: "Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea" - Marcu 15, 25 - "Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare […] iar Iisus, scoţând un strigăt mare, Şi-a dat duhul." Marcu 15, 34-37); după cum lumea a fost desăvârşită în ziua a şasea ("Aşa s-au împlinit cerul şi pământul şi toată podoaba lor. Şi-n ziua a şasea Şi-a împlinit Dumnezeu lucrarea pe care o făcuse." Facerea 2, 1-2), din nou ea a fost desăvârşită tot în a şasea zi ("Şi era Vinerea Paştilor." Ioan 19, 14 Nota bene: Numărătoarea zilelor săptămânii începe cu Duminica, întâia zi, deci vinerea este a şasea zi din săptămână.) şi toate păcatele şi îndoielile ei au fost răscumpărate; după cum Petru, într-un moment de slăbiciune şi teamă (aici el fiind de fapt un exponent al întregii firi umane), se lepădase de trei ori de Hristos în noaptea când El fusese prins şi judecat (noaptea simbolizând obscuritatea, teama, frica, lipsa luminii şi a lui Dumnezeu), iar după Înviere îşi reafirmă tot de trei ori dragostea lui faţă de Mântuitor spunând

"Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc!"

(vezi Ioan 21, 15-17 ), tot astfel întreaga lume este întoarsă de pe calea lepădării de Dumnezeu, oferindu-i-se posibilitatea să-şi reînnoiască promisiunea în dragostea faţă de Creator. Iată ce n-au înţeles cei care L-au osândit pe Hristos. Având ochii închişi, insensibili faţă de adeverirea scripturilor pe care le cunoşteau atât de bine, ei aşteptau un Mesia politic, un războinic eliberator, pe când Hristos venise tocmai ca să aducă pace lumii ("Pace vouă!" Ioan 20, 19). Paradoxal, şi nu întâmplător, acuzaţia pentru care Iisus a fost răstignit este tocmai una politică. Iniţial, învinuirea era de natură pur religioasă: "Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-A FĂCUT PE SINE FIU AL LUI DUMNEZEU." (Ioan 19, 7) .

Dar, pentru a avea mai multe şanse în planul lor de a-L răstigni pe Iisus, arhiereii recurg la metoda constrângerii, dându-i de înţeles demnitarului Imperiului Roman, Ponţiu Pilat, că

"dacă Îl eliberezi pe Acesta, NU EŞTI PRIETEN AL CEZARULUI. Oricine se face pe sine împărat este ÎMPOTRIVA CEZARULUI." (Ioan 19,12) .

Prin urmare, cei care Îl învinuiau pe Hristos au jucat în continuare cartea acuzaţiei politice:

"Şi au început să-L pârască, zicând: Pe Acesta L-am găsit RĂZVRĂTIND NEAMUL NOSTRU şi ÎMPIEDICÂND să dăm dajdie CEZARULUI şi zicând că El este Hristos REGE." (Luca 23, 2) "Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: NU AVEM ÎMPĂRAT DECÂT PE CEZARUL." (Ioan 19,15). Până la urmă, prin această metodă, ei au reuşit să îşi atingă scopul de a-L vedea pe Hristos răstignit ("Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele DREPTULUI Acestuia. Voi veţi vedea." Matei 27, 24 // "Şi Pilat, vrând să facă pe voia mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit." Marcu 15, 15). Însă unul dintre cele mai interesante detalii este chiar modul în care a fost formulată vina ce stătea scrisă pe Cruce, motivând folosirea acelei pedepse: "Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!". De ce spun că această formulare este foarte interesantă? Pentru că, în mod cu totul şi cu totul excepţional, ea este adevărată, deşi intenţia cu care fusese scrisă era aceea de a demonstra exact contrariul. De aici se poate trage concluzia că adevărul şi dreptatea nu îşi pierd sensul şi valoarea, nici măcar în această lume atât de păcătoasă şi de lipsită de Dumnezeu, pentru că, iată, adevărul a biruit în faţa tuturor intenţiilor puternicilor vremii de a îl reduce la tăcere:

"Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte. Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie: Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt Împăratul iudeilor. Pilat a răspuns: Ce am scris, am scris." (Ioan 19,19-22)

Revenind în zilele noastre, constatăm că, pentru unii dintre noi, necredinţa a rămas la fel de mare cum era şi în acele vremuri: este posibil ca, întâlnind un om şi adresându-i urările specifice Sărbătorii Învierii, el să răspundă "Mulţumesc. Dar, ştiţi, deşi eu sunt botezat Creştin, nu sunt practicant." ?! Dincolo de faptul că un asemenea răspuns te lasă fără grai şi că nici nu mai poţi să adaugi nimic după o astfel de afirmaţie, totuşi Paştele e o sărbătoare unică, ce ar trebui sa însemne mai mult decât Iepuraş, miel şi vacanţă... El este o sărbătoare a Învierii (care trebuie privită şi în sens personal), a Regenerării, a vindecării rănilor, a Speranţei, a Credinţei , a Luminii şi a Primăverii ca stare de spirit. Paştele transformă oamenii în îngeri şi ne ajută în fiecare an să reînnoim şi să rememorăm promisiunea de a construi o lume mai bună, o lume liberă (în adevaratul sens al cuvântului), o lume a bucuriei şi a încrederii.

Dacă cineva spune că el nu crede în semnificaţiile acestei Sărbători este una, dar şi mai grav este să crezi în Înviere şi să spui apoi că nu poţi să te bucuri de ea. Aşa s-a întâmplat cu ocazia unui interviu realizat de BBC în mijlocul sinistraţilor loviţi anul acesta de revărsările apelor chiar în preajma Sfintei Sărbători. La întrebarea reporterului dacă mai pot simţi şi trăi Minunea Învierii la fel ca în alţi ani, majoritatea sinistraţilor au răspuns că nu, fiind prea îndureraţi din cauza inundaţiilor. La fel cum Iuda L-a vândut pe Hristos pentru 30 de arginţi, tot astfel şi aceşti sinistraţi sunt gata să-L uite pe Hristos şi nespusa Lui Înviere, evenimentul cel mai important al omenirii, în faţa problemelor materiale, lumeşti, care, deşi la prima vedere ni se arată atât de grave ca de sfârşit de lume, totuşi nu se pot compara în importanţă cu această Mare Sărbătoare. Nu s-a găsit decât un singur om care să rostească plin de smerenie :

"Fie ce-o fi, noi suntem Creştini şi trebuie să ne bucurăm de Învierea Domnului aşa cum se cuvine, că necazuri avem oricum tot anul, măcar acuma să mai uităm câte puţin din ele ! ".

Important de reţinut este că necazurile vin şi trec, la fel ca şi bucuriile, asemeni a tot ce e pământesc. Însă, ceea ce rămâne mereu în însăşi fiinţa nouă a lumii este Învierea lui Hristos. Aşa cum un om de ştiinţă nu poate concepe lumea fără a se gândi la miliarde de atomi şi molecule, tot astfel Creştinul nu-şi poate imagina lumea fără de Învierea lui Hristos, care este condiţia sine qua non a existenţei lumii, vieţii acesteia şi a celei ce va să vină.

Aşadar, Învierea este timpul reînnoirii, timpul întoarcerii şi al eliberării. Acceptând robia vremelnică a lumii şi a morţii, Hristos aduce LIBERTATEA, dându-ne şansa pe care înainte oamenii nu o aveau, aceea de a urma exemplul Mântuitorului şi, acceptând robia unei vieţi pământeşti, trecând apoi prin moarte, să poată obţine Viaţa Veşnică, Libertatea Veşnică, iar nu osânda eternă, la care erau constrânşi oamenii înainte de venirea lui Hristos, indiferent de câte eforturi ar fi făcut în timpul vieţii. Învierea este o şansă şi o invitaţie la o nouă viaţă, oferită de Mântuitor întregii lumi, chiar şi celor ce L-au răstignit ("Iar Iisus a zis: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !" Luca 23, 34) , tuturor oamenilor ("ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." Matei 5, 45). Ea trebuie conştientizată şi asumată ca mod de viaţă, o viaţă întru Hristos.

De aceea, Învierea este cel mai important eveniment din istoria omenirii şi este cel mai important lucru din viaţa omului, pentru că, fără Înviere, n-ar mai fi fost viaţă, toate ar fi fost zadarnice, lumea nu ar mai fi avut un sens conducător, acela al Mântuirii. Astfel, Învierea nu mai este o sărbătoare oarecare pe calendarul ortodox sau catolic, ci este "sărbătoarea", motivul central al noii lumi, răscumpărate din păcat, AXIS MUNDI (axa lumii).

INTERVIU

BBC România

“Discuţia săptămânii”

Acest interviu special a fost realizat de către postul de radio BBC (British Broadcasting Company - Compania Britanică de Radiodifuziune) în preajma Sfintei Sărbători a Învierii în cadrul emisiunii "Discuţia Săptămânii". În exclusivitate pentru cititorii săi, cu acordul BBC România, revista Credinţa noastră va reproduce în paginile sale acest interviu, pe care l-am considerat foarte interesant şi bine alcătuit. Pentru mai multe informaţii, pentru actualitatea românească şi internaţională, dar şi pentru emisiunea săptămânală "Puterea Credinţei", vizitaţi pagina web a BBC la adresele: www.bbc.ro şi www.bbc.co.uk/romanian/ sau ascultaţi transmisiunile BBC de la staţiile de radio din Braşov: Radio Braşov-Special 93,8 MHz; Radio Braşov 87,8 MHz; Radio Mix 91,2 MHz; Radio Naţional FM 95,8 MHz la orele specifice de difuzare (7, 11, 14, 18, 21 ş.a.m.d.).

Difuzat:

Duminică, 23 aprilie 2006

Realizator:

Tatiana NICULESCU

Invitaţi:

* Părintele Iustin MARCHIŞ,

Biserica Stavropoleos

* Politologul Daniel BARBU

Tatiana Niculescu:

- Ne aflăm la biserica-mănăstire Stavropoleos, împreună cu Părintele Iustin Marchiş şi împreună cu profesorul Daniel Barbu, să vorbim despre Paşte şi Învierea lui Iisus Hristos din morţi. Părinte Marchiş, dacă v-ar întreba cineva când îi spuneţi "Hristos a înviat!" şi, în loc să vă răspundă cu "Adevărat a înviat!", ar zice: "Cum?".

Părintele Iustin Marchiş:

- Nu ştim cum s-a produs această Înviere, nu ştim cum se va produce învierea noastră, la modul "cum?" al întrebării dumneavoastră, ştim însă că toţi vom învia, în sensul în care şi cei vii în momentul acela al celei de-a doua veniri a lui Hristos vor trece prin moarte, pentru că nu poţi ajunge la înviere decât trecând prin adâncurile morţii, prin a face experienţa pe care Hristos Însuşi a făcut-o.

Tatiana Niculescu:

- Mi-am imaginat că cineva ar putea să pună întrebarea "Cum?" gândindu-se pur şi simplu - "A înviat în trup? A fost un duh? S-a arătat ca o stafie, ca un înger, ca o nălucă? Oare CUM anume?" . În ce fel, fizic vorbind?

Părintele Iustin Marchiş:

- Dacă e să răspund la această întrebare, mi-e mult mai simplu, pentru că Maria Magdalena, cea dintâi care L-a văzut după Înviere, nu L-a recunoscut. Prin urmare, trupul acela, pe care îl cunoştea, pe care îl văzuse atât de bine de aproape, era transfigurat. Deci Învierea lui Iisus Hristos în trup se petrece cu atât mai mult nu numai în momentul acela, ci şi după, când ştim că El a intrat la Apostoli prin uşile încuiate. Noi vorbim mereu despre arătările de după Înviere. Şi despre asta Apostolul Pavel spune că erau sute de oameni care au fost martori ai Învierii. Deci, avem mărturii biblice în Evanghelii şi în Epistolele pauline, limpede, în Faptele Apostolilor, avem lucruri limpezi - că Maria Magdalena L-a văzut fără să-L recunoască, ba a vrut chiar să-L şi atingă, de aici venind vorba "Noli me tangere!", în sensul în care ea, pământeancă, L-ar fi atins ca om, ştiindu-L de dinainte; şi că (aici e o mare problemă, discuţia poate fi lungă) El a mâncat, a băut după Înviere? Dacă luăm după Duminica Tomii, atunci se pare că a gustat: aveau fagure de miere şi peşte pe jăratic.

Tatiana Niculescu:

- Ceea ce ar fi fost o dovadă în plus că El era în trup.

Părintele Iustin Marchiş:

- Când se accentuează acest lucru, este tocmai ca să ne asigure pe noi că trupul şi sufletul nu se despart, că în faţa Judecăţii, Universale în primul rând, ele vor fi împreună, pentru că, aşa cum trupul s-a făcut templu al duhului, iar duhul a petrecut în trup, în viaţă, e firesc ca asta să se întâmple şi după această prefacere, care însemnează moartea şi învierea instantanee.

Tatiana Niculescu:

- Daniel Barbu, ce consecinţe a avut această percepţie a Învierii în trup ulterior asupra felului în care generaţii la rând, timp de secole, au gândit moartea, Învierea, confruntarea cu suferinţa?

Daniel Barbu:

- Apostolul Pavel ne dă, ca întotdeauna, cheia, spunându-ne că, dacă Hristos n-ar fi înviat, tot ceea ce facem noi - deci toată credinţa noastră - e inutil, e zadarnic. Degeaba ne pierdem timpul. Deci, pentru creştini, Învierea e cea care dă sens. Crezi, sau nu crezi - este o chestiune care este dincolo de dovadă, dincolo de semn, aşa cum spunea Părintele Iustin, mi se pare că Evanghelia după Marcu se încheie cu această scenă în care Apostolii se apropie de o colină, de un munte pe care stătea Iisus. Şi au venit şi s-au închinat dar, spune Evanghelistul, “unii s-au îndoit”. Deci, chiar Apostoli, chiar după Toma, încă mai aveau îndoieli. Este o chestiune de credinţă, nu de dovadă. Evenimentul în sine este profund neistoric - deşi este un eveniment, s-a petrecut în istorie - în sensul că nimeni până la Hristos, cu excepţia lui Lazăr, care este tot opera lui Hristos, n-a mai înviat. Deci este ceva care ne trimite, aşa cum sugera şi părintele adineauri, la învierea noastră, a tuturor, la escatologie, la ceva care nu s-a întâmplat şi cu care nu suntem obişnuiţi, care nu cade sub simţurile noastre: noi ştim că oamenii mor, civilizaţiile mor, orice moare. Ei bine, caracterul neistoric al Învierii lui Iisus Hristos rezidă din acest lucru. S-a întâmplat o dată, în istorie, dar dincolo de ea, şi istoria s-a "spart". Deci e o crăpătură majoră în istorie care se va lărgi până când vom trece toţi prin ea. Este o chestiune de sens, nu cred că este una de interpretare - Hristos a înviat mai mult sau mai puţin, hai să cerem dovezi, hai să îi mai întrebăm pe filologi sau pe arheologi! Pot să vină o mie de arheologi care să ne demonstreze că Hristos a înviat, dacă pentru mine asta nu capătă sens, pentru viaţa mea, pentru ceea ce sunt eu, pentru cine sunt eu, şi cu ai mei, cu familia, cu cercul meu de prieteni, comunitatea în care trăiesc, degeaba îmi demonstrează oricine orice. Şi, dimpotrivă, poate să nu-mi demonstreze nimeni nimic, iar această istorie, această lectură, să mă determine să cred şi să trăiesc în consecinţă. Cum ne-a spus Însuşi Mântuitorul, "Fericiţi vor fi cei care nu vor vedea şi vor crede!". Noi avem Cuvântul, avem tradiţia Bisericii, avem aceste două lucruri pe baza cărora viaţa noastră poate căpăta sens. Acesta este, după părerea mea, mesajul foarte simplu al Învierii.

Părintele Iustin Marchiş:

- Poate că e important să reamintim ascultătorilor că şi lumea dinainte de Hristos avea o percepţie a nemuririi, dacă ne gândim chiar la strămoşii noştri. "Scandalul" major pe care Hristos îl determină în istorie este că El o săvârşeşte în trup. Aceasta e diferenţa.

Tatiana Niculescu:

- Tocmai, cum modifică acest lucru percepţia despre moarte?

Părintele Iustin Marchiş:

- În primul rând că El trece prin moarte. Asta e important de spus, căci pentru lumea de astăzi, eu îmi dau seama, în calitatea mea de duhovnic, că oamenii sunt preocupaţi de moarte, totuşi, şi mai ales să trăiască mult şi să nu sufere înainte de a muri. Pot să spun însă sigur că adresa noastră este cu totul alta. A spus-o şi profesorul Barbu, noi ne gândim mereu la Înviere şi la Judecată. Deci, ca să trăim bine, ca să avem o moarte creştinească - după cum se zice: "Neînfruntată, neruşinată, în pace, răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată" - . Prin urmare, Hristos asta a schimbat radical. Nu suntem o fiinţă pentru moarte, cum zice filozoful, suntem o fiinţă pentru Înviere, dar, pentru aceasta, trebuie să trecem prin moarte şi, mai ales, printr-o Judecată, care e de fapt marele nostru examen: e ca o oglindă prin care vedem rostul vieţii noastre, ni-l developează moartea dar, mai presus de moarte, Învierea, petrecerea noastră în veşnicie.

Tatiana Niculescu:

- Cum se face, părinte Marchiş, că principalul martor al Învierii lui Hristos este o femeie?

Părintele Iustin Marchiş:

- E simplu să vă răspund. E în tradiţia Bisericii, a teologiei contemporane mai mult, anume că la Naşterea lui Hristos au fost bărbaţi. E foarte important de spus asta, totul s-a petrecut în tăcere, discret, undeva departe de orice agitaţie omenească, pe când Învierea s-a produs în apropiere de cetatea Ierusalimului, în afara zidurilor cetăţii propriu-zise, dar în cetate, care deja participa la lucrul acesta ce nu se mai întâmplase până atunci, ca cineva nevinovat să fie judecat ca vinovat şi apoi condamnat, lumea deja fiind preocupată de acest eveniment. Or, ştim după tradiţie că femeile au putut fi mai curajoase, le cunoaştem şi numele. E adevărat însă că şi un Apostol era de faţă acolo, Apostolul Ioan, deci iubirea pe care i-a purtat-o lui Hristos, nevinovăţia lui, l-au făcut să fie şi el aproape, mai era şi Maica Domnului…

Tatiana Niculescu:

- Dar prima care Îl vede pe Hristos Cel înviat este Maria Magdalena.

Părintele Iustin Marchiş:

- Sigur, asta e cu totul altceva, Îl vede şi pentru faptul că, după aceea, ele vor vorbi, vor spune vestea mai departe. Însă, femeia este cea care, cu devoţiune, îşi îndeplinea îndatoririle. Ele s-au dus, apoi, mironosiţele toate, ca să îşi facă cele pentru îngropare. Prin urmare, obiceiurile de îngropare sunt atribuite femeii, şi ştim foarte bine, până şi în zilele noastre, în tradiţie, femeile se ocupă de lucrul acesta. Deci, acest fapt s-a continuat, şi nu e nimic spectaculos în asta, dimpotrivă, e o bucurie. Şi, într-un fel, faptul că sunt bărbaţii la Naştere şi femeile la Înviere dovedeşte încă o dată că, în viziunea creştină autentică, bărbatul şi femeia sunt împreună. (Sunt trataţi împreună, ca un tot, rolul lor, comparativ unul faţă de celălalt, nefiind cu nimic mai prejos, pentru că Dumnezeu a venit să mântuiască fiinţa umană în ansamblul ei. - n.n.)

Tatiana Niculescu:

- Există în prezent o întreagă dezbatere la adresa Mariei Magdalena - cine a fost, ce a făcut, etc. În urma cărţii lui Dan Brown, "Codul lui Da Vinci", există tot felul de teorii despre legătura dintre Maria Magdalena şi Iisus Hristos. Istoric vorbind, domnule Daniel Barbu, cine era Maria Magdalena?

Daniel Barbu:

- Maria Magdalena era o femeie iudee, locuitoare a Ţării Sfinte în epoca în care trăia Mântuitorul, a avut o întâlnire care pentru ea a fost decisivă cu Hristos, nu L-a mai părăsit, atât cât ne permit diversele referate biblice să înţelegem, L-a însoţit de-a lungul predicilor sale, apoi de-a lungul Patimilor şi, în sfârşit, aşa cum ne reamintea părintele, a fost prima, împreună cu alte tovarăşe, care s-a dus să aibă grijă de obiceiurile pentru mort.

Părintele Iustin Marchiş:

- Ea este cea dintâi convertită, dacă este să vorbim de convertiri, şi în lumea de astăzi se "poartă" convertirile, aşa cum, ulterior, prima convertită printre creştini, de data aceasta, va fi Maria Egipteanca. E foarte important de subliniat lucrul acesta, şi, totodată, că Maria Magdalena vine din Magdala, o mică aşezare care e pomenită până astăzi, de unde şi acest nume de "Magdalena".

Daniel Barbu:

- Şi ea este cea care ne aminteşte până astăzi despre gratuitatea Răscumpărării. În sensul în care ea nu era nici o învăţată a Vechiului Testament, nici o persoană importantă social, dimpotrivă, sunt unele versiuni care ne-ar da de înţeles că era mai degrabă o persoană "suspectă" din punct de vedere al moravurilor.

Tatiana Niculescu:

- Există în Evanghelii vreun indiciu că Maria Magdalena ar fi fost prostituată?

Daniel Barbu:

- Nu există un asemenea indiciu clar şi, în fond, nici măcar nu are însemnătate. Chiar dacă ar fi aşa, în Scriptură ni se spune că prostituatele vor intra în Rai înaintea noastră, deci lucrul acesta în sine nu ar avea nicio însemnătate. Semnificaţia esenţială mi se pare asta, cea care priveşte gratuitatea: nu merităm ceea ce ni s-a întâmplat, ceea ce sărbătorim astăzi. Învierea lui Hristos nu e datorită eforturilor noastre, datorită faptului că noi am fost buni şi am meritat să primim acest "cadou" de la Părintele Ceresc.

Părintele Iustin Marchiş:

- Ceea ce contează la Maria Magdalena, în afară de convertirea ei, cred eu, este această devoţiune care a trecut prin Cruce, prin moarte, şi a ajuns la Înviere. Şi îi asigur pe toţi cei care ne ascultă că viaţa ei de după a fost cu atât mai extraordinară cu cât ea, în timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului, a împărtăşit toată suferinţa lui Hristos.

Tatiana Niculescu:

- În ajunul Paştelui a fost difuzat un film documentar, pornind şi de la cartea lui Dan Brown care, sigur, este o carte de ficţiune şi nu una de adevăr istoric, dar în care se avansa teoria, foarte populară în această perioadă, că Biserica a făcut din Maria Magdalena o prostituată tocmai pentru că Apostolii erau geloşi pe apropierea ei faţă de Iisus Hristos şi, astfel, s-a găsit o formă de a o marginaliza într-un fel, de a îi minimaliza rolul şi locul în evenimentele care au precedat şi care au urmat Învierea lui Hristos.

Părintele Iustin Marchiş:

- Maria Magdalena, oricum am socoti lucrurile, contează pentru noi, paradoxal, ca model moral. Este cea care, întâlnindu-L pe Hristos, şi-a schimbat complet modul de viaţă. Pentru că vorbim de Înviere, şi dacă noi avem încredere în Hristos şi în Învierea Lui nu mai putem trăi de mâine cum am trăit tot până astăzi. Există cercetări cu adevărat ştiinţifice, ale unor biblişti importanţi, vedem ce se întâmplă în primele secole, cum s-a perpetuat în Creştinism moştenirea iudaică, ne interesează primele comunităţi, avem despre ele date în Faptele Apostolilor, lucrurile acestea reprezintă o preocupare generală. Şi noi, oamenii Bisericii, am vrea să ştim ce s-a petrecut cu Maria Magdalena după ce Hristos a înviat. Avem prea puţine date pentru că, de fapt, Evanghelia e centrată pe Învierea lui Hristos.

Tatiana Niculescu:

- Tot în această perioadă a apărut o aşa-numită "Evanghelie după Iuda", a cărei autenticitate a fost deja confirmată: ar fi de prin secolele al III-lea - al IV-lea, este o versiune în limba coptă care încearcă într-un fel să îl facă pe Iuda mai puţin "antipatic" decât ne învăţaseră cele patru Evanghelii, mai puţin un personaj odios, care a trădat.

Părintele Iustin Marchiş:

- Mai este şi Evanghelia după Toma, care nu de multă vreme a fost descoperită, tot în Egipt. Nici aceasta nu a schimbat cu nimic, sau, în orice caz, nu a schimbat radical percepţia noastră asupra lui Hristos şi asupra începuturilor Creştinismului. Vă asigur că nici această Evanghelie după Iuda nu va schimba esenţial lucrurile, şi eu însumi vă pot da exemple că există istorici literari care nu văd ca noi, teologii, istoria literaturii creştine, ci o văd ca nişte literaţi, dar care descoperă acolo lucrurile autentice (mai ales şcoala germană, şcoala italiană, mai nou şi cea de limbă engleză). Prin urmare, e important de spus că merită să ne gândim la Iuda mult mai de aproape. Care e, de fapt, cheia esenţială în a te apropia de Iuda? Oare de ce el n-a avut pe nimeni lângă el, ne întrebăm, când a fost lăsat singur? Asta e de fapt marea problemă, că Iuda, la un moment dat, a trădat şi a rămas singur, părăsit de toţi, şi că în asta stă de fapt drama lui, care, în loc să-şi ceară iertare, să se convertească, să caute comuniunea cuiva, s-a dus şi s-a spânzurat. Prin urmare, în Iuda, în parte, ar trebui să ne recunoaştem şi noi: aceea că uneori putem fi părăsiţi, ni se pare că de Dumnezeu, însă El nu ne părăseşte niciodată, dar suntem părăsiţi de oameni. Şi atunci, cum acţionăm? Îl căutăm pe Dumnezeu, îi căutăm pe oameni, sau hotărâm de unii singuri ceea ce e de făcut? Asta este drama lui Iuda. Prin el, trebuia să se întâmple asta. El este, ca să zic aşa, însă folosind cu grijă acest cuvânt, "predestinat" - un personaj trebuie să facă asta, era prezis, "predestinat" că cineva trebuie să Îl vândă pe Hristos, s-a întâmplat să fie Iuda, însă nu era hotărât din veşnicie de către Dumnezeu ca, după ce va săvârşi această trădare şi vânzare, el să se sinucidă. Asta este marea problemă. Deci, Hristos trece prin moarte şi înviază, pe când Iuda nu are tăria de a se pocăi şi de a Îl regăsi pe Dumnezeu.

Tatiana Niculescu:

- Se pare că această evanghelie tocmai asta susţine: că Iuda, dincolo de a fi fost un personaj "odios", care umbla cu vorbe pe la spate, care trăda, ….

Părintele Iustin Marchiş:

- Permiteţi-mi să nu-i spun "odios". Există o viziune a unor teologi care spun că Iuda n-a putut răbda puritatea, sfinţenia, dumnezeirea lui Hristos, şi că a fost invidios. Este greu să accepţi o asemenea ipoteză, care ar fi valabilă dacă lucrurile acestea ar fi tratate omeneşte vorbind, însă asemenea lucruri nu pot fi tratate omeneşte. Dar, la o privire omenească asupra lui Iuda, putem înţelege cum gelozia lui a fost enormă.

Tatiana Niculescu:

- Dar acum, vă întreb ca în cazul Mariei Magdalena, oare ne schimbă în vreun fel percepţia asupra lui Iisus dacă Iuda ar fi fost personajul descris de această Evanghelie după Iuda care spune că el, de fapt, nu a făcut decât să îndeplinească porunca Mântuitorului, că Iisus a avut chiar încredere în el şi l-a însărcinat să facă acest lucru, iar el, ca un soldat disciplinat şi respectuos, a dus la îndeplinire acţiunea pe care o avea de făcut?

Părintele Iustin Marchiş:

- Nici Hristos nu a trecut uşor prin paharul suferinţei şi al morţii, nu ştia nici El cum se întâmplă, a propos de începutul întrebării dumneavoastră, - "Dacă e cu putinţă, să treacă de la mine paharul acesta!" . Vedeţi, Iisus Hristos, ca Om, n-a ştiut lucrurile acestea, prin urmare Tatăl a hotărât din veşnicie. Nu putem spune că aici au avut loc tratative între Iisus şi Iuda. Nu, suferinţa trebuie să fie curată, simplă, sfântă, fără niciun fel de negociere.

Tatiana Niculescu:

- S-ar putea ca în următorii ani să mai fie descoperite două, trei, cinci Evanghelii Apocrife, ca această Evanghelie a lui Iuda. Ştim că ele erau mult mai multe, probabil în jur de douăzeci, treizeci. În ce măsură aceste descoperiri şi aceste evanghelii pun în vreun fel, dacă pun, sub semnul întrebării opţiunea părinţilor Bisericii pentru cele patru Evanghelii Canonice pe care le avem în prezent?

Daniel Barbu:

- Eu cred că în niciun fel, e din nou o chestiune de discernământ, trebuie să ne gândim - bunul-simţ ne arată că părinţii din primele secole ne-au dat Canonul, confirmat ulterior de toate Sinoadele Bisericilor, inclusiv de Reformatori, care erau filologi desăvârşiţi şi au confirmat şi ei acest Canon, deci aici existând un consens al tuturor Bisericilor Creştine, fără excepţii de care eu să am cunoştinţă... Bunul-simţ ne spune în plus că părinţii Bisericii din secolelel al II-lea sau al III-lea aveau la îndemână mai mult de douăzeci de texte apocrife, oricâte am putea presupune noi că s-ar mai descoperi. Deci, munca lor de credinţă, şi munca lor de filologi şi de teologi nici nu se compară cu ceea ce îi aşteaptă pe viitorii filologi şi teologi ai secolelor al XXI-lea, al XXII-lea sau când se vor mai descoperi astfel de fragmente de manuscris. În concluzie, este o chestiune de credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu şi în părinţii care ne spun că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu altul.

Părintele Iustin Marchiş:

- În primele secole a existat o literatură apocrifă enormă ca diversitate şi vastitate. Lumea de atunci trăia în această dimensiune, toţi oamenii aveau acest sentiment că lumea se sfârşeşte. Într-un fel, ei au trăit Apocalipsa în primele veacuri, mai ales până în secolul al III-lea. Gândiţi-vă că oamenii erau în catacombe, erau persecutaţi, e important deci de înţeles că ei îşi construiau aceste lucruri, fiecare lucru care apărea din nou era ca o revelaţie, ca o bucurie pentru ei. Ca atare, a redescoperi şi a interpreta noi acum altfel decât era în spiritul acelei vremi, eu cred că asta este o premisă falsă. Vorbim despre Înviere, despre ziua Învierii, aceasta (Învierea - n.n.) este esenţialul, ceea ce este un concept greu de perceput pentru omul fără credinţă. Deşi, paradoxal, în Ţara asta, în vremea lui Ceauşescu, era un important biolog care spunea că există materie vie şi materie nevie. Deci, dacă vorbim în limbajul ştiinţei contemporane, azi să ştiţi că nu se prea mai vorbeşte de moarte. Dacă trecem din literatură, din Scriptură, în ştiinţă, veţi vedea că ştiinţa contemporană confirmă lucrurile acestea. A vorbi despre moarte la modul tradiţional este deja depăşit. Trebuie să avem această deschidere, această cuprindere care desparte viaţa de moarte.

Daniel Barbu:

- Şi aş vrea să mai spun un lucru: Dincolo de chestiunile foarte tulburătoare legate de Iuda aşa cum îl cunoaştem din Evangheliile Canonice, dincolo de chestiunea predestinării, dincolo de aceasta, cred că Iuda şi Maria Magdalena, pentru conştiinţa noastră contemporană, pot fi doi martori extrem de semnificativi ai Patimilor şi ai Învierii. Pentru că, pe de o parte, Maria Magdalena vorbeşte despre fidelitate şi recunoştinţă. Ea nu credea că Hristos a înviat, se ducea să îngrijească mormântul, deşi Hristos spusese "Voi învia a treia zi!", ea n-a aşteptat să învie, ea a zis: "A murit!", dar fidelitatea ei faţă de persoana lui Hristos era atât de mare încât, când toată lumea se risipise, fugise, pentru că murise pe Cruce, condamnat, Maria Magdalena n-a fugit, a zis: "Cu orice risc, eu mă duc la Acest Om Care mi-a făcut bine, rămân alături de El chiar şi dincolo de moarte." Şi, sigur, a avut surpriza plăcută, extraordinară, a Învierii. Iuda este figura foarte comună azi a nerecunoscătorului, a celui care ştie, te apreciază. Dincolo de invidie, e nerecunoştinţa: primul care ridică mâna împotriva binefăcătorului e cel care a primit cele mai multe binefaceri .

Părintele Iustin Marchiş:

- Eu aş aminti ceva foarte important: noi am evitat până acuma să amintim că Mormântul era "populat", ca să spun aşa, de îngeri, că acolo erau îngerii. Deci, trebuie să introducem această coordonată pe care lumea de astăzi n-o mai are. Iată cum, deci, ne putem gândi de la femeie, bărbat, Maria Magdalena, Iuda, la o altă categorie, aceea a îngerilor, categorie care este mereu interpusă, e mijlocitoare între cele două lumi. Or, a avea aproape sentimentul acesta că nu suntem singuri e foarte important pentru omul de astăzi.

Revista

Credinţa noastră îşi cere scuze pentru eventualele greşeli survenite pe parcursul prelucrării limbajului vorbit spre limbajul literar, pentru ezitările caracteristice unei conversaţii orale, pentru posibile greşeli în ceea ce priveşte indicarea corectă a numelor interlocutorilor, ş.a.m.d. Mulţumesc postului de radio BBC România, reprezentat prin persoana domnului Petru Clej, pentru amabilitatea şi promptitudinea cu care a răspuns solicitării mele de a reproduce în cadrul revistei acest interviu.

MĂRTURII ALE ÎNVIERII

1)Sfânta Evanghelie după Ioan, cap. 14

" 1 Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi. 2 În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v-aş fi spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc? 3 Şi de vreme ce Mă voi duce şi vă voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. 4 Voi ştiţi şi unde Mă duc Eu, şi calea."

5 Toma I-a zis: "Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea, cum o putem şti?" 6 Iisus i-s zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. 7 Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi, şi L-aţi şi văzut". 8 Filip I-a zis: "Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne e de ajuns". 9 Iisus i-a zis: "De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M-ai cunoscut? Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Şi cum de zici tu: Arată-ni-L nouă pe Tatăl ?! 10 Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care Eu vi le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc, ci Tatăl - Cel Ce rămâne întru Mine - Îşi face lucrurile Sale. 11 Credeţi-Mă că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine; iar de nu, credeţi-Mă de dragul acestor lucruri.

12 Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu; şi mai mari decât acestea va face, că Eu la Tatăl Meu Mă duc. 13 Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, pentru ca Tatăl să Se preamărească întru Fiul. 14 Dacă veţi cere ceva întru numele Meu, Eu îl voi face.

15 De Mă iubiţi, păziţi-Mi poruncile ! 16 Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca-n veac să rămână cu voi.

17 Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi.

18 Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. 19 Încă puţină vreme şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi. 20 În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi întru Mine şi Eu întru voi. 21 Cel ce are poruncile mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui".

22 I-a zis atunci Iuda, nu Iscarioteanul: "Doamne, cum vine asta, că nouă vrei să Te arăţi şi nu lumii?...". 23 Iisus i-a răspuns, zicând: "De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el. 24 Cel ce nu Mă iubeşte, nu-Mi păzeşte cuvintele. Şi cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui Care M-a trimis.

25 Pe acestea vi le-am spus, fiind Eu cu voi; 26 dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu.

27 Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau; nu precum v-o dă lumea v-o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.

28 Aţi auzit că v-am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M-aţi iubi, v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine. 29 Şi pe acestea vi le-am spus acum, mai înainte ca ele să fie, pentru ca să credeţi atunci când vor fi. 30 Multe nu voi mai grăi cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi; şi el întru Mine n-are nimic, 31 ci pentru ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi că Eu fac aşa cum Tatăl Mi-a poruncit... Sculaţi-vă, să mergem de aici!”.

În completarea acestei reproduceri, vă recomand să citiţi de asemenea şi capitolele 15-17 din Sf. Evanghelie după Ioan..

2) I Corinteni Cap. 15

12 Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? 13 Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. 14 Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.15 Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. 16 Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. 17 Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; 18 Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. 19 Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii.

20 Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. 21 Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. 22 Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. 23 Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui, 24 După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. 25 Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. 26 Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea. 27 "Căci toate le-a supus sub picioarele Lui". Dar când zice: "Că toate I-au fost supuse Lui" - învederat este că afară de Cel Care I-a supus Lui toate. 28 Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul Însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi.

29 Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei? 30 De ce mai suntem şi noi în primejdie în tot ceasul? 31 Mor în fiecare zi! V-o spun, fraţilor, pe lauda pe care o am pentru voi, în Hristos Iisus, Domnul nostru. 32 Dacă m-am luptat, ca om, cu fiarele în Efes, care îmi este folosul? Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! 33 Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. 34 Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră.

35 Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? 36 Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. 37 Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; 38 Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său. 39 Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor. 40 Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. 41 Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. 42 Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; 43 Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; 44 Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. 45 Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă"; 46 Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. 47. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. 48 Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. 49 Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc.

50 Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. 51. Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, 52 Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. 53 Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. 54 Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă. 55 Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?". 56 Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea.

57 Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos! 58 Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică întru Domnul.

3)Pasaje comentate referitoare la “I Corinteni Cap. 15”

Pasajele comentate:

*Claude-Bernard Costecalde

*Alain Henri de Hassonville

*Albert Hari

(Société biblique suisse et allemande - Societatea biblică elveţiană şi germană, 2000, Éditions du Signe, Strasbourg).

Traducere şi adaptare pentru limba română:

*Vlad Pârău

Adam şi Hristos

Potrivit Cărţii Facerii, Adam avea un corp material, "zidit din ţărână luată din pământ" (Facerea 2, 7). Sfântul Apostol Pavel stabileşte o legătură între "trupul firesc" şi trupul "duhovnicesc"[I Corinteni 15,44], al cărui reprezentat este Hristos, desemnat ca "Adam cel de pe urmă", considerat ca cel de-al doilea Adam. Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos, prin moartea şi Învierea Sa, va dărui, în ziua celei de-a doua Sale veniri, un trup spiritual tuturor celor ce I-au urmat Lui. Ca şi în cazul Învierii lui Iisus Hristos, vom vorbi despre acelaşi trup fizic, dar "schimbat" şi "îmbrăcat în nemurire".

“Dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. 41 Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor.” (I Corinteni 15, 40-41)

Pentru a face ca vorbele sale să poată fi înţelese mai uşor, Sfântul Apostol Pavel foloseşte imaginea lucrurilor lipsite de viaţă ale Creaţiei, ca de exemplu pe cea a soarelui, a lunii şi a stelelor (trupurile cereşti) sau pe cea a munţilor şi a mărilor (trupurile pământeşti). În opera sa de Creaţie, Dumnezeu S-a servit de aceleaşi materiale fizice, plasându-le şi organizându-le în Univers după Voia Lui. Când va veni ceasul Învierii morţilor, Dumnezeu va transforma ceea ce este trecător, vremelnic - trupl omenesc marcat de păcat - într-unul nemuritor.

"Înghiţitu-s-a moartea întru biruinţă !" (I Corinteni 15, 55)

Biruinţa despre care Sfântul Apostol Pavel vorbeşte este aceea că Iisus Hristos a învins păcatul şi moartea. Sfântul Apostol trăia într-o aşteptare activă a celei de-a doua veniri şi le cerea Corintenilor să procedeze la fel.

ISTORIA ÎNVIERII ÎN CITATE ŞI COMENTARII

Pasajele comentate:

*Claude-Bernard Costecalde

*Alain Henri de Hassonville

*Albert Hari

(Société biblique suisse et allemande - Societatea biblică elveţiană şi germană, 2000, Éditions du Signe, Strasbourg).

Traducere şi adaptare pentru limba română:

*Vlad Pârău

"Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, şi-a scos sabia şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: «Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau crezi cumva că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini scripturile, că aşa trebuie să fie?» ". (Matei 26, 51-54)

Iisus Însuşi refuză orice violenţă, deşi ar putea să aibă în ajutor legiunile îngerilor. Astfel, El se pronunţă împotriva convingerii foarte răspândite în vremea aceea cum că Mesia va aduce pe pământ Împărăţia Domnului pe cale militară.

Anna şi Caiafa

Povestea Patimilor lui Hristos urmează în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan o tradiţie diferită de cea a celorlalte trei evanghelii. Nu se insistă prea mult asupra înfăţişării la Caiafa, ci pe un interogatoriu condus de Anna, socrul acestuia. Anna fusese arhiereu înainte de Caiafa şi se bucura încă de o importantă influenţă.

"Iarăşi L-a întrebat

arhiereul şi I-a zis: «Eşti Tu Hristosul, Fiul Celui-Binecuvântat?» . Iar Iisus i-a zis: «Eu sunt, şi-L veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului». Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: «Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit blasfemia !»". (Marcu 14, 61-64)

Recunoscând că este Hristosul, Iisus susţine de fapt că a primit măreţia şi puterea care aparţin numai lui Dumnezeu, ceea ce arhiereul consideră ca pe o blasfemie, pedepsită în Vechiul Testament cu moartea. Dar membrii sinedriului nu pot să aplice ei înşişi această pedeapsă, pe care trebuie să o înainteze spre aprobare autorităţilor romane. Ponţiu Pilat, guvernator al Iudeei în acea epocă (26-36 după Hristos), nu va accepta blasfemia ca pe o crimă pasibilă de pedeapsa capitală. În aceste condiţii, Iisus este scos vinovat că ar fi vrut să submineze puterea. [afirmând că este rege - n.n.]

"Eu i-am vorbit lumii pe faţă. (...) Nimic n-am vorbit în ascuns." (Ioan 18, 20)

Hristos este un Om liber. El vorbeşte deschis, fără ocolişuri şi fără de frică. Fără agresivitate şi prin intermediul unor întrebări simple, el îi întoarce asupra lor înşişi pe cei care Îi pun întrebări sau Îl lovesc.

Lepădarea lui Petru

Ucenicul care "îi era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului" (Ioan 18, 15) îl ajută şi pe Petru să intre. Acestuia din urmă i se face frică şi se preface a nu-L cunoaşte pe Iisus. Prin asta se arată că ucenicii lui Hristos nu erau fiinţe supraomeneşti, străine de sentimentele lumeşti. Cu toate acestea, lor le datorăm faptul că astăzi Îl putem descoperi pe Hristos.

Pilat şi condamnarea lui Hristos la moarte

În vremea aceea, sinedriul evreilor nu avea dreptul de a condamna la moarte. Numai guvernatorul roman avea această putere. Prins între visul pe care îl avusese soţia lui şi mulţimea care ameninţa din clipă în clipă să se revolte, Pilat se spală pe mâini de răspunderea pentru această condamnare şi se supune până la urmă presiunii politice, pentru a evita o posibilă rebeliune.

"Tu zici." (Luca 23, 3)

Aceste cuvinte ale lui Hristos rostite în faţa lui Ponţiu Pilat pot fi înţelese diferit în funcţie de context. La întrebarea sinedriului, Iisus răspunde limpede că El este Fiul lui Dumnezeu. Dar când Pilat Îl întreabă dacă El este regele iudeilor, Iisus nu-i răspunde direct. Pentru că El nu e regele iudeilor în accepţiunea politică a cuvântului, ci la un cu totul alt nivel. Guvernatorul roman înţelege suficient cât să pună în lumină samavolnicia, arbitrarul acuzaţiilor aduse împotriva lui Hristos.

"Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta." (Ioan 18, 36)

Este Hristos rege? Nu este regele evreilor, nu este acel rege venit să elibereze şi să restabilească Împărăţia lui Israel, dar este regele tuturor acelora pe care îi iniţiază în tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţie fără de frontiere. Discuţia cu Pilat se termină printr-o întrebare: "Ce este adevărul?...". Pentru Creştini, adevărul este o Persoană: Iisus Hristos, Cel Care ne aşteaptă mereu să Îl descoperim.

Condamnarea la moarte

Iisus este condamnat "în numele legii". Moartea sa vădeşte absurditatea legilor, atunci când acestea conduc la violenţă şi respingere, atunci când acestea îşi atribuie rolul de putere absolută, încercând să şi-i supună pe Dumnezeu şi pe om.