Revista tuturor Românilor

Credinţa noastră

http://credinta.noastra.googlepages.com

credinta.noastra@gmail.com

Produs în ROMÂNIA

Periodic de Credinţă şi Spiritualitate Ortodoxă din Braşov fondat în octombrie 2001 de Vlad Pârău şi Părintele Victor Neamţu

Nr. 27 - August 2006

PREŢ:

România 2 RON

Basarabia GRATUIT

Cuprins:

*Cuvânt începător................................ 2

*Minunea Schimbării la Faţă a

Domnului nostru Iisus Hristos...........3

*Umblarea pe mare -

potolirea furtunii...............................5

*Despre Maica Domnului....................5

*Martiriul Brâncovenilor ....................6

*Pilda datornicului nemilostiv............ 8

*Suntem Ortodocşi şi punctum ! .........9

*Credinţa noastră ROMÂNEASCĂ....12

*Puterea cuvântului............................17

*Notă finală .......................................19

Întoarce, Doamne, robia noastră, cum întorci pâraiele spre miazăzi! De ajung la necaz, viază-mă! Că de voi umbla şi în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.

“Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. CĂCI UNDE este comoara ta, acolo va fi Şi inima ta. (...) Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”

(Matei 6, 20-21; 33)

ULTIMATUM

De pretutindeni răzbate cadenţa

Bătăilor de ceas, ca paşii pe drum.

Se-aud tot mai des, tot mai clar, în absenţa

Iubirii, ce ne separă acum.

În noi, viaţa curge cu dangăt şi greu

Ne aducem aminte că ea e un dar

Sădit în fiecare de Dumnezeu

Spre-a lega rod înmiit: dragostea fără hotar.

Căci mai mult ca şi smochinul

Nevroind a mai rodi,

Noi ne-am osândit în chinul

Veacului ce va veni.

A-ngheţat inima care ne-ndrepta

Chemarea aproapelui s-o auzim,

Într-o lume doborâtă de boală grea

Ne uscăm şi ne îmbolnăvim.

Dar oare nu ne vom întoarce iar

Spre doctorul sufletelor noastre?

Cât vom mai hoinări tot în zadar

Într-un deşert de goluri şi dezastre?

De pretutindeni răzbate cadenţa

Paşilor grei. Ceasornicul plânge.

La ora exactă, veni-va scadenţa

Şi din astă lume ne vom strânge.

Dar ne-a rămas timp încă pentru-o coală.

Pe ea stă scris "durere", dar scris e şi "poveste".

Pentru cei ce suferă de boală

Să preţuim viaţa, cât mai este!

29 august 2006, Braşov, Vlad Pârău

Iubiţi cititori,

Luna august este pusă sub semnul Schimbării la Faţă a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi sub ocrotirea Maicii Domnului, milostivă faţă de nevoile noastre şi mijlocitoare pentru noi la Dumnezeu. Aşadar, trăim într-o perioadă marcată de milostenie şi de schimbare. Prin dragoste, dăruire şi milostenie putem schimba şi noi acum faţa lumii, ca nişte adevăraţi ucenici ai împlinirii Cuvântului divin aici pe Pământ.

Tocmai de aceea, doresc să vă aduc în atenţie cazul cutremurător al unei tinere de 22 de ani din Braşov, pe nume Cristina. Ea suferă de leucemie în stare foarte gravă şi numai implicarea, dăruirea dezinteresată a semenilor din comunitatea noastră o pot ajuta să treacă peste această cumplită încercare pentru a-şi continua viaţa, în Numele Domnului. Obişnuiţi cu păcatul şi cu suferinţa, pentru mulţi dintre noi astăzi situaţii impresionante ca cea în care se află Cristina nu mai trezesc nicio urmă de frică de Dumnezeu şi de voinţă sinceră de a ajuta şi de a contribui la deznodământul fericit al necazului. Însă indiferenţa este mai grea decât moartea, pentru că înseamnă însăşi moartea spirituală. Pentru a vă încredinţa de acestea, alătur aici mărturia Cristinei, un suflet chinuit prea devreme care îşi aşteaptă mântuirea de la noi, cei din jurul său, căci prin noi lucrează Dumnezeu

("Adevărat zic vouă: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut." Matei 25, 40):

"Viaţa se întruchipează într-o granulă infimă de polen auriu dus care încotro de vânt, câteodată în locuri sublime, alteori în locuri reci, amorţite, înfricoşătoare… precum un pat îmbâcsit de spital.

13 martie 2006 este ziua în care am crezut că timpul meu a îngheţat, am fost diagnosticată cu leucemie acută mieloidă ( LAM - M2 ), o boală foarte severă, ce se localizează în măduva osoasă. Este o boală fatală dacă nu este tratată, dar şi în timpul tratamentului există riscuri crescute de deces. La internare boala era în stadiu avansat, peste 60% din măduva osoasă era afectată, astfel că tratamentul de chimioterapie a fost demarat. Curele de chimioterapie au fost greu de îndurat fizic şi psihic, iar ultima, care a fost începută pe 19 mai 2006, a fost cea mai grea, eu fiind conectată la perfuzie 5 zile 24 h/zi. Fiecare şedinţă de chimioterapie s-a finalizat cu febră mare, infecţii, hemoragii. Însă iubirea şi grija celor dragi şi a cadrelor medicale mi-au refăcut treptat aripile crezute sfărâmate, speranţa mea s-a aprins şi mai puternic, credinţa în Dumnezeu şi în victorie s-a fortificat. Spitalul a devenit casa mea timp de 10 săptămâni, iar suferinţa, o parte firească din corpul meu. Dar tăria sufletului m-a menţinut pe linia de plutire; în delirul febrei, nu vedeam decât un sfârşit fericit: vindecarea. Şi, astfel, o bătălie am câştigat, am ajuns la remisie, etapa ce-mi permite să fac transplant de măduvă, soluţia mea de a trăi.

Acum, lumina încrederii mele se îndreaptă spre spiritul de solidaritate şi generozitatea celor care cred în şi iubesc tinereţea, veselia, viaţa…"

Totodată, doresc să vă fac cunoscută o remarcă a domnului Cristi Puiu, cineast, regizorul filmului "Moartea Domnului Lăzărescu", apărută într-un interviu pe tema filmului în cadrul revistei franco-române "Regard" (http://regard.ro/fr/rencontres.htm):

"Spitalul este locul în care ne eliminăm suferinţa. Când nu ne simţim bine, chemăm imediat un doctor, aşteptând ca acesta să ne însănătoşească deîndată. Avem nevoie de dragostea celorlalţi, de atenţia lor specială. Mai cu seamă în acest context spitalicesc, indiferenţa şi lipsa iubirii aproapelui sunt resimţite mult mai profund şi capătă proporţii inimaginabile în sufletul bolnavului. Deşi, atunci când îl tratează cu răceală, doctorii nu o fac din răutate, ci pur şi simplu pentru că există multe priorităţi spre care trebuie să îşi canalizeze atenţia. Însă indiferenţa este îngrozitoare, mai apăsătoare decât mânia sau ura. Când eşti tratat cu indiferenţă, întreaga ta fiinţă este anulată, negată, nu mai ai nicio valoare, practic încetezi să mai exişti."

* Traducere în Limba Română de Vlad Pârău *

Dumnezeu l-a creat pe om după Chipul Său, urmând ca Asemănarea să şi-o dobândească omul singur, prin proprie voinţă şi liber arbitru. Viaţa este şansa pe care Dumnezeu i-a dat-o omului pentru a îşi dobândi Asemănarea cu Creatorul şi pentru a se mântui. ESTE UNICA ŞANSĂ. Citind aceste rânduri, realizăm cât de importantă este viaţa. Atât de importantă, încât nici cea mai mică omisiune, nici indiferenţa de orice fel nu ne pot fi iertate. Să o ajutăm deci pe Cristina să îşi poată continua viaţa pe care Dumnezeu i-a dat-o! NU RĂMÂNEŢI INDIFERENŢI ! Faceţi acum o donaţie şi spuneţi mai departe tuturor prietenilor. CONTEAZĂ FOARTE MULT. Nu atât suma de bani, cât numărul mare de participanţi. Trăim într-o lume care este clădită de oameni, nu de bani.

"Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe Pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 19-20).

Aşadar, să fim oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu şi să ne adunăm în numele Lui spre ajutorarea semenilor noştri aflaţi în momente de grea încercare!

În acest sens, revista "Credinţa noastră" face un prim pas, donându-i Cristinei integral veniturile obţinute din vânzarea ediţiei august 2006. Este nevoie însă de mult mai mulţi paşi de acest gen, şi drumul înainte este încă lung şi anevoios. De aceea, socotind că încă ne-a mai rămas destulă Credinţă şi Iubire pentru a putea continua acest drum al milosteniei şi al dreptăţii, vă rog din suflet să donaţi şi dumneavoastră pentru însănătoşirea Cristinei la numerele de cont specificate (detalii suplimentare sunt disponibile pe adresa www.crystina.ro).

Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.

LEI româneşti:RO32BRDE080SV30490270800

USD: RO64BRDE080SV30490600800

EURO: RO28BRDE080SV30490350800

Titular cont: Corduneanu Cristina

Banca BRD sucursala Braşov

Str. Mihail Kogălniceanu nr. 5

Minunea Schimbării la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos

*Preot Mihai Sidei

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos este povestită de Evangheliştii sinoptici: Matei, Marcu şi Luca. Toţi trei Evangheliştii precizează faptul că, înainte de această minune, Iisus, vorbind cu Apostolii Săi, le prevesteşte Sfintele Patimi. Cu câteva zile după această prevestire, Iisus a luat trei Apostoli, pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a urcat cu ei pe Muntele Tabor unde a avut loc Schimbarea la Faţă. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu spun că "după şase zile", iar Sfântul Evanghelist Luca spune "ca la opt zile". Aceasta este o apreciere de timp, nu o contradicţie, pentru că niciunul nu spune exact la şase sau la opt zile după prevestirea Patimilor. Scopul urmărit la urcarea pe munte a fost "ca să se roage" (Luca 9, 28). În timpul rugăciunii, Ucenicii îngreuiaţi de somn au aţipit, iar Iisus Se ruga.

"Şi pe când Se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind" (Luca 9, 29).

Sfântul Evanghelist Matei spune că

"S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina" (Matei 17,2).

La Sfântul Evanghelist Marcu citim:

"S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe Pământ înălbitorul" (Marcu 9, 2-3).

Forma de exprimare puţin diferită dovedeşte că Evangheliştii au povestit cele auzite de la Ioan, Petru şi Iacov despre cele întâmplate pe Tabor. Sfântul Evanghelist Ioan nu povesteşte această minune, el doar mărturiseşte că a văzut slava lui Dumnezeu:

"Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1, 14).

Şi Sfântul Apostol Petru mărturiseşte că a văzut slava Lui, zicând:

"Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri" (I Petru 1, 16).

Cei trei Apostoli au văzut pe Iisus vorbind cu Moise şi cu Ilie. Apoi au fost acoperiţi de un nor alb din care s-a auzit glasul Tatălui ceresc:

"Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta

ascultaţi-L" (Matei 17, 5).

Distingem în minunea de pe Tabor trei momente principale: Schimbarea la Faţă a Domnului; prezenţa lui Moise şi Ilie; şi prezenţa Tatălui ceresc. Chipul de om pe care l-a avut Fiul lui Dumnezeu s-a preschimbat în slavă, o strălucire dumnezeiască, atât de puternică încât şi hainele au devenit strălucitoare. Era slava Fiului lui Dumnezeu, Care prin întrupare a luat chipul omului, dar n-a încetat să fie Dumnezeu în acelaşi timp. Moise şi Ilie sunt reprezentanţii Vechiului Testament. Prezenţi pe Tabor, vorbeau cu Iisus despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim. Prin Iisus s-a făcut legătura între Vechiul Testament şi Noul Testament, Legea veche şi Legea nouă. De o parte sunt Moise şi Ilie, de altă parte Apostolii Petru, Ioan şi Iacov, între ei fiind Iisus Hristos, ca o verigă de legătură. Peste toţi se revarsă ca un nor protector Tatăl ceresc. Care-L recunoaşte pe Fiul Său şi-L dăruieşte deopotrivă celor din Vechiul Testament şi celor din Noul Testament. Tatăl Se arată sub formă de nor pentru că nimeni nu poate să vadă Faţa lui Dumnezeu. În acelaşi fel Şi-a dovedit prezenţa alături de Fiul Său în momentul Botezului lui Iisus în apa Iordanului (Matei 3, 17). Sfinţii Apostoli, deşi erau înspăimântaţi de cele văzute, s-au simţit bine în prezenţa lui Dumnezeu: "Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici" (Luca 9, 33), spune Apostolul Petru. Iisus le porunceşte să nu vorbească despre această minune, zicându-le: "Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului Se va scula din morţi" (Matei 17, 9). Apostolii n-au înţeles că Iisus le vorbeşte despre Învierea Sa, dar L-au ascultat. "Şi ei au tăcut şi nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră" (Luca 9, 36).

Astăzi Muntele Tabor este mărturia acestei minuni în care Iisus Şi-a arătat slava Sa dumnezeiască. Cel mai înalt munte din Galileea, veşnic înverzit de parcă vrea să dovedească existenţa vieţii fără de sfârşit, oferă pelerinilor frumuseţi doveditoare ale măreţiei lui Dumnezeu. Aproape de vârful muntelui, ca un colţ de Rai, se înalţă o frumoasă mănăstire zidită din piatră. Aici, câţiva călugări greci veghează la candela aprinsă a credinţei străbune şi primesc cu dragoste creştinească pe cei care ajung la acest loc sfânt şi binecuvântat de Dumnezeu. Milioane de pelerini din lumea întreagă vin să se roage pe acest munte al Taborului. Tradiţia spune că în ziua de praznic, de Schimbarea la Faţă a Domnului, cerul veşnic senin şi luminat de soare este umbrit de un nor alb care trece peste munte, ca o binecuvântare dumnezeiască peste închinători.

Lângă zidul de la intrarea în mănăstire îşi doarme somnul de veci bătrânul călugăr Român Irinarh Rosseti. Acesta, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, a zidit actuala mănăstire, ridicând-o mai mult de jumătate. Mergând la cele veşnice, fiind trecut de optzeci de ani, mănăstirea a fost preluată şi terminată de Frăţia Sfântului Mormânt. În cinstea vrednicului călugăr Român, deasupra mormântului său, pe zidul mănăstirii s-a pus o placă cu un text scris în limbile greacă, slavonă şi arabă: "Aici odihneşte arhimandritul Irinarh care a zidit această mănăstire şi a fost primul ostenitor al ei. Adormit în Domnul la 26 decembrie 1859 an după Hristos." .

Umblarea pe mare - potolirea furtunii

*din "Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an", Sfântul Teofan Zăvorâtul

Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde.

Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit; mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi.

Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El poate orice şi asta i-a dat curajul să înfrunte valurile.

A făcut câţiva paşi pe această cale nouă: ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă cugetărilor omeneşti: "Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie", iar aceasta l-a zdruncinat, slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii.

Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând supus lucrării legilor firii, a început să se scufunde. Domnul l-a dojenit:

"Puţin credinciosule! Pentru ce te-ai îndoit ?",

arătând pricina primejdiei.

Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru, mic sau mare, cu scopul arătat de a plăcea Domnului!

Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei si nădejdii, din care se naşte o mare virtute: stăruinţa în fapta bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit nu piere, iar piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii si de ducere la bun sfârşit a treburilor începute; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica: "Ce o să fie ?"; de aici se naşte şovăiala: "Să mai continuu ?", şi în cele din urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina.

Trebuie făcut aşa: ţine-te de ce-ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte; întru Domnul, Care este aproape.

DESPRE MAICA DOMNULUI

*de Pr. Dumitru Stăniloaie

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Care S-a născut ca om nu după legile firii obişnuite; El S-a născut depăşind legile oarbe ale naşterii obişnuite a oamenilor, şi de aceea El a putut să fie fără de păcat şi a putut să moară nu pentru păcatele Lui, ci pentru păcatele noastre. Altfel, Crucea Lui nu ar avea niciun rost. De aceea, în mod logic, refuzând naşterea Lui din Fecioara Maria, refuzăm şi valoarea Crucii. Noi vedem valoarea Crucii în faptul că El nu e un om de rând, care s-a născut în mod obişnuit după legile oarbe ale acestei existenţe, ci El este Fiul lui Dumnezeu Care Şi-a luat trup din Fecioara Maria. Or, dacă ea este trupul din care Şi-a luat El trupul Lui, pe care l-a transfigurat şi pe care l-a înviat, El nu putea să lase trupul ei să putrezească, să se strice, să se corupă, aşa cum sunt trupurile celorlalţi oameni. Dacă El a înviat, El a vrut să dea o doavadă că şi noi vom învia, dar în mod special şi în primul rând va învia ea. Noi [ne] vom afla la sfârşit, când toată rânduiala, toate legile lumii acesteia se vor schimba, însă a voit să arate că nu numai El, că Fiul lui Dumnezeu făcut om, a înviat, ci că învie şi cineva dintre oameni - o reprezentantă a oamenlilor, şi anume aceea din care Şi-a luat El sângele Lui, trupul Lui, viaţa Lui omenească. E propriu Ortodoxiei să nu o prezinte pe Maica Domnului niciodată separată de Hristos, cum se întâmplă în Occident cu tablourile Madonei. Totdeauna [ea] este în legătură cu Iisus Hristos. De aceea ea este cel mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decât o maică ? El se face fiul unei mame, iubeşte o mamă omenească aşa cum o iubim noi pe mama noastră, ascultă rugăciunile ei cum ascultăm noi rugăciunile mamei noastre. Ea palpită pentru tot ce palpită El. El a venit ca să ne iubească pe noi, să Se răstignească pentru noi, deci nu poate să nu ne iubească şi ea pe noi, nu poate să nu aibă şi ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre. Nu poate să nu sară şi ea în ajutorul nostru, cum vine El în ajutorul nostru, dar numai de la El este toată puterea ei. El este Mântuitorul, ea este numai cea care din legătura cu El primeşte şi ea putere să ne ajute în diferite necazuri, în diferite greutăţi. De aceea este bine să ne rugăm - aşa cum face Biserica, cum fac şi credincioşii - şi Maicii Domnului, cerându-i nu ca să ne mântuiască, ci ca să ne scape din diferite nevoi, să ne ajute în diferite greutăţi, să-L roage pe Fiul ei să ne mântuiască. El nu e singur, El are o mamă dintre noi; şi având o mamă dintre noi, ne are pe toţi aproape. Şi ea, avându-L pe El ca Fiu şi iubindu-L ca Fiu, iubeşte tot ce iubeşte şi El. Iar El, întrucât S-a făcut fratele nostru, atunci ea este într-un anumit fel şi mama noastră, mama tuturor fraţilor Lui. De aceea, mare ascultare are ea la rugăciunea pe care i-o adresăm ei. Să o facem aceasta cu toată inima, cu toată convingerea! Să nu-L socotim pe Hristos venit om şi rămas separat de oameni, rămas singur, ci în legătură cu noi, mai ales prin Mama Lui!

MARTIRIUL BRÂNCOVENILOR

*Preot dr. CEZAR VASILIU

La 15 August 2006, se împlinesc 292 de ani de la moartea mucenicească la Constantinopol a Voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei - şi cu ginerele său, vistiernicul Ianache Văcărescu, una din cele mai cumplite tragedii pe care le-a cunoscut istoria României.

Urcat pe tronul Munteniei în 1688, Constantin Brâncoveanu a domnit peste un sfert de veac, marcând istoria Neamului şi a Bisericii prin numeroase ctitorii (între care mănăstirea Hurezi), ocrotind cultura, secondat de Mitropolitul Antim Ivireanul, şi apărând Ortodoxia pe pământ românesc şi străin. Vom încerca, în cele ce urmează, să rememorăm martiriul Brâncovenilor.

La 25 Martie 1714, Voievodul Constantin Brâncoveanu este mazilit de turci, dus cu familia la Istanbul şi închis în temniţa Edicule (Şapte Turnuri). Până în vară va fi torturat continuu pentru a mărturisi unde-şi avea banii, turcii numindu-l "Altân Bei" (Prinţul Aurului). După torturi cumplite i-au smuls semnătura pentru aurul depus la Veneţia.

La 15 August 1714, de Sfânta Maria Mare, când împlinea 60 de ani, iar Doamna Maria îşi serba onomastica, Constantin Brâncoveanu a fost dus la locul de osândă Ialy Chisc (Chioşcul Mării).

Erau prezenţi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii "creştinătăţii apusene - Franţei, Angliei, Imperiului Habsburgic, Rusiei - care nu refuzaseră invitaţia, chiar în ziua de Sfânta Maria" (Nicolae Iorga), alături de numeroşi privitori. Li s-a îngăduit să-şi facă o ultimă rugăciune, după care sultanul le-a oferit viaţa dacă trec la mahomedanism. Del Chiaro notează răspunsul demn al Voievodului:

"Împărate ! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las ! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti ? Nu, Împărate ! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei".

Apoi şi-a încurajat fiii astfel :

"Fiilor, aveţi curaj ! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru !"

Sultanul a dat semnalul execuţiei. Primul fu decapitat visternicul Ianache Văcărescu, apoi cei patru fii ai domnului : Constantin, Ştefan, Radu şi micuţul Matei (11 ani).

Înmărmurit de durere, domnitorul murmura :

"Doamne, fie voia Ta!",

după care i s-a tăiat şi lui capul. Nicolae Iorga nota : "La capătul celei mai zguduitoare tragedii, ce n-are pereche în analele sângeroase ale sultanilor de odinioară, numai atunci s-a pus capăt celor mai straşnice clipe pe care le poate suferi vreodată un suflet omenesc. Capul domnului nu s-a putut dezlipi de trup, la lovitura nedibace, poate miloasă, a călăului şi, grămadă, trupul bătrânului părinte a căzut în ţărâna udată de sângele tuturor copiilor săi". Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele "purtate în prăjini" pe uliţele cetăţii, au fost înfipte la o poartă a Seraiului şi ţinute acolo trei zile, după care au fost aruncate în mare. Creştinii pioşi au pescuit trupurile şi le-au înmormântat, pe ascuns, în biserica Adormirii Maicii Domnului din insula Halchi. Osemintele Voievodului-Martir au fost aduse în Ţară de soţia sa, Doamna Maria, în 1720 şi îngropate pe ascuns în biserica Sfântul Gheoghe-Nou din Capitală. Mormântul a fost acoperit de o placă de marmură albă, fără nume, iar identificarea s-a făcut după descoperirea, în 1914, a unei candele de argint cu inscripţia : "Aici odihnesc oasele fericitului Domn, Io, Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod".

Cronica vremii ni-l descrie pe Brâncoveanu ca un "domn pravoslavnic, cu dragoste şi râvnă creştină.

Credinţa, acest sentiment sublim, i-a călăuzit întreaga viaţă şi i-a fost sprijinul cel mai puternic în ceasul crâncen al morţii.

El a lăsat în sufletul poporului amintirea unui domn creştin, bun şi drept, iar în artă operele create în epoca sa arată că deasupra suferinţelor zilnice şi a pericolelor neîntrerupte, gândul lui ştia să se elibereze şi să urce la Dumnezeu, purtat de aripile curate ale credinţei".

La două secole de la moartea-i martirică, la 15 August 1914, Mitopolitul Primat dr. Conon Arămescu a săvârşit primul parastas oficial la mormântul Voievodului. A doua pomenire oficială s-a făcut la 21 Mai 1934, când sicriul cu moaştele sale a fost depus în catedrala patriarhală, iar dr. Miron Cristea, Patriarhul de atunci, a săvârşit un parastas în prezenţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a Familiei Regale. A treia comemorare oficială a avut loc la 29 Octombrie 1988 - la împlinirea a trei secole de la urcarea sa pe tron - printr-o slujbă de pomenire oficiată de ierarhi şi preoţi în frunte cu P. F. Patriarh Teoctist.

La 20 Iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului).

În zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucureşti şi Hurezi-Vâlcea ceremoniile proclamării canonizărilor Sfinţilor Martiri Brâncoveni, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, în frunte cu P. F. Patriarhul Teoctist, şi a mii de credincioşi, care-şi exprimau respectul şi recunoştinţa pentru singurul domnitor Român care a preferat moartea martirică faţă de alternativa trecerii la mahomedanism.

Acum ne putem pleca genunchii şi aprinde o lumânare de ceară curată la mormântul Voievodului-Martir Constantin Brâncoveanu de la biserica Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, exemplu de credinţă dusă până la jertfă.

Dumnezeu să-i odihnească !

PILDA DATORNICULUI NEMILOSTIV

*Preot Mihai Sidei

Vorbind despre iertare, Iisus este întrebat de Sfântul Apostol Petru:

"Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?".

Accentuând necesitatea iertării, Iisus i-a răspuns:

"Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte." (Matei 18, 21-22).

Apoi Iisus a spus pilda celui ce datora zece mii de talanţi. Această pildă se mai numeşte şi "Pilda celor doi datornici" sau "Pilda datornicului nemilostiv".

Împăratul care face socoteală cu slugile sale este Dumnezeu. Slugile care aveau datorii la împărat sunt oamenii care datorează mult lui Dumnezeu. În pildă, datoriile sunt evaluate în talanţi şi în dinari. Talanţii erau monede de argint care valorau mult, iar dinarii erau bănuţi de valoare mai neînsemnată. Cantitatea acestor monede ale celor doi datornici era de luat în seamă. Primul datora împăratului zece mii de talanţi, valoare incomparabilă cu o sută de dinari, cât datora cel de-al doilea celui dintâi, care era împreună-slujitor cu el. Cu toate acestea, se întâmplă următoarea situaţie: împăratul, în bunătatea lui, iartă slujitorului său datoria de zece mii de talanţi, iar slujitorul iertat, în răutatea sa, nu vrea să ierte semenului său datoria mică de o sută de dinari. Tot astfel, Dumnezeu iartă oamenilor o mulţime de păcate grele, iar oamenii nu binevoiesc să ierte semenilor lor greşelile mărunte cu care se confruntă în viaţă.

Iertarea aproapelui este datoria fiecărui creştin, ştiind că fiecare dintre noi avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. [Totuşi, iertarea greşelilor aproapelui nu trebuie privită ca un schimb comercial faţă de Dumnezeu, care ar fi obligat în consecinţă să ne ierte şi El, la rândul Său, greşelile. Nu în acest sens trebuie interpretat cuvântul de învăţătură, deoarece riscăm astfel să ne îndepărtăm de esenţa trăirii spirituale creştine, bazate pe iubire şi pe consecinţa ei firească, iertarea. Însă este adevărat că iertarea greşelilor aproapelui poate şi trebuie să fie o manifestare a recunoştinţei faţă de Dumnezeu Cel milostiv, Care ne trece cu vederea păcatele noastre şi ne îngăduie nu numai să ne putem continua viaţa pe Pământ, viaţă pe care nu o merităm, dar şi să avem şansa de a accede la Mântuire. Impresionat de această bunătate şi mărinimie a Creatorului, este firesc ca şi creştinul să încerce din toate puterile condiţiei sale nevrednice să copieze modelul Tatălui ceresc, iertând, la rândul său, greşelile altora. - n.n.] În rugăciunea "Tatăl nostru" rostim de fiecare dată: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri." (Matei 6, 12).

Iertarea este o dovadă a iubirii. Acela care iubeşte are şi puterea de a ierta: "Dumnezeu este iubire". (1 Ioan 4,8)

Dumnezeu îl iubeşte pe om şi-l iartă, răscumpărându-l din moarte prin jertfa Fiului Său, Iisus Hristos. Iisus din iubire S-a jertfit pe Cruce. A iubit şi pe cei ce L-au răstignit şi i-a iertat, a iubit şi pe tâlharul de pe cruce şi l-a primit în Rai. Pe Sfinţii Apostoli îi învaţă să ierte:

"Iar când staţi să vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greşelile voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre" (Marcu 11, 25-26).

Adevăratul creştin are datoria să-i ierte nu numai pe cei care-i sunt apropiaţi, ci şi pe cei care-l urăsc, adică pe duşmanii săi.

"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri." (Matei 5, 44-45) - ne învaţă Hristos.

În baza învăţăturilor Sfintei Scripturi, creştinul are multe motive să ierte:

-iertăm pentru a pune capăt răului din viaţa noastră, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel:

"Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu Binele! " (Romani 12, 21)

-iertăm ca să contribuim la zidirea morală a unei lumi mai bune, lipsite de ură şi de răzbunare

-iertăm pentru că iubim pe aproapele nostru

-iertăm pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte pe noi şi pentru că, la rândul nostru, avem nevoie de iertarea celor din jur

-iertăm ca sancţiune spirituală pentru îndreptarea celui rău, având exemplul Mântuitorului, Care a iertat pe femeia adulteră (Ioan 8, 3-11)

-iertăm pentru desăvârşirea noastră spirituală, împlinind porunca Mântuitorului:

"Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!"(Matei 5, 48)

Din Pilda celui ce datora zece mii de talanţi, creştinul învaţă că este dator să ierte greşelile aproapelui său, pentru a câştiga iertarea lui Dumnezeu. Cel ce nu vrea să ierte, acela nu va fi iertat, aşa cum ne spune Însuşi Iisus în încheierea pildei:

"Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimile voastre" (Matei 18, 35).

SUNTEM ORTODOCŞI ŞI PUNCTUM !

*articol realizat de Vlad Pârău

Piaţa Sfatului este una dintre imaginile emblematice ale oraşului Braşov, acolo unde natura şi omul, trecutul şi viitorul se întâlnesc într-un cadru extraordinar. Această piaţă este adânc ancorată în inimile braşovenilor şi constituie pentru mulţi locul favorit de promenadă, dimpreună cu Strada Republicii.

Trecând zilele acestea prin Piaţa Sfatului, am remarcat nişte indivizi cu pancarte, care lălăiau zgomotos şi împărţeau fluturaşi. Nu era pentru prima oară când îi vedeam, ei revin de obicei cam tot în acelaşi loc, şi majoritatea lumii s-a obişnuit deja cu prezenţa lor. Sunt ceea ce Românii numesc în limbaj comun "pocăiţi", creştini de alte confesiuni decât cea ortodoxă sau catolică, ce ies în stradă cu surle şi trâmbiţe, sau câteodată invadează blocurile bătând pe la uşi, cu scopul de a îşi promova credinţa şi de a atrage cât mai mulţi adepţi. Aceste practici neloiale se rezumă la cuvântul "prozelitism" (râvnă de a converti cât mai mulţi adepţi noi şi înflăcăraţi ai unei credinţe).

Văzându-mi de drum, m-am oprit totuşi să-mi potolesc setea la cişmea. În acest timp, a venit un bărbat şi a luat şi el câteva înghiţituri de apă, iar apoi mi-a întins o broşură de-ale pocăiţilor. Un şiretlic nostim, dar nicidecum inteligent. Evident, era unul dintre ei. I-am mulţumit şi am refuzat-o, spunându-i că eu sunt ortodox şi că nu mă interesează asemenea materiale. Dându-mi seama că omul nu înţelege de vorbă bună, am lăsat broşura pe marginea fântânii şi am continuat să beau apă. El a luat-o, a analizat-o atent, şi mi-a spus cu satisfacţie: "Ai udat-o! Eu nu mai pot să o folosesc. Ţi-o las ţie.". Trebuie să mărturisesc că am rămas surprins de inventivitatea tipului. Se vede că avea experienţă în domeniu şi nu se lăsa bătut aşa, cu una, cu două. La toate acestea, se adăugau perseverenţă şi asiduitate, chiar şi o doză bună de tupeu. L-am lăsat în plata Domnului, broşura a rămas tot acolo, eu am terminat de băut apă şi mi-am continuat drumul prin canicula dezhidratantă a amiezii.

Sunt convins că de întâmplări similare, mai mult sau mai puţin epuizante, au avut parte mulţi dintre cititorii revistei "Credinţa noastră". Nu este un lucru nou, dar aş dori să mă opresc puţin asupra lui, pornind de la această experienţă personală. Surprins de insistenţa neobişnuită a respectivului, după ce el a plecat, m-am uitat mirat în urma sa. Şi, la o privire mai atentă, am observat că, pe lângă pocăiţii care îşi făceau programul "artistic" în centrul Pieţei, mai erau şi alţi colaboratori de-ai lor - dispuşi strategic în extremităţile mai circulate, pe unde treceau mulţi oameni - împărţind fluturaşi. Un lucru pe care nu îl remarci de prima dată. Mi-am dat seama că ei sunt organizaţi într-o ordine precisă, dinainte stabilită, pentru a-şi asigura maximul de eficienţă. Planul mi se părea asemănător unuia militar. Astfel, din orice poziţie, lumea care intra sau ieşea din Piaţa Sfatului, trecea inevitabil prin filtrul pocăiţilor. Un dispozitiv aparent inofensiv, dar care, datorită insistenţelor şi zelului unora dintre membrii săi, se poate foarte uşor transforma într-un sistem al terorii. Bănuiesc că ei şi-au obţinut aprobările pentru activităţile lor, desfăşurate pe domeniul public, în baza dreptului la liberă exprimare. Însă nu mi se pare corect faptul că ei încalcă drepturile cetăţeanului obişnuit (dreptul la intimitate, dreptul la libertate de gândire, conştiinţă şi religie), abordându-l şi terorizându-l (pentru că ei nu cedează dacă omul îi refuză).

Însă ce justificare ar putea avea pentru acţiunile lor? Probabil că se consideră veniţi întru numele Domnului, ca profeţi bineplăcuţi Lui.

"Dar au fost în popor şi profeţi mincinoşi, după cum şi-ntre voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura erezii pierzătoare şi, tăgăduindu-L chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce loruşi grabnică pieire. Şi mulţi le vor urma destrăbălările, iar calea adevărului va fi blasfemiată din pricina lor. Şi-n lăcomie vă vor înşela cu vorbe prefăcute, ei, a căror osândă de mult pregătită nu zăboveşte şi a căror pierzare nu dormitează." (2 Petru 2, 1-3)

După cum spunea Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos,

"Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.".

(Matei 7, 15-20)

Într-adevăr, nişte oameni vicleni, ce recurg la tot felul de şiretlicuri pentru a prinde în mrejele lor cât mai multă lume, nişte oameni insistenţi, obraznici şi mincinoşi, nu pot fi trimişii lui Dumnezeu.

Ei vin ca nişte adevăraţi misionari, să ne creştineze pe noi, care am fost şi suntem Creştini ai Dreptei Credinţe, Ortodoxia, de mii de ani. Însă, după cum sufletul nu se poate vinde, tot astfel, credinţa nu se leapădă. Aceasta este credinţa noastră. Noi SUNTEM ORTODOCŞI ŞI PUNCTUM ! (pentru a îl parafraza pe Mihai Eminescu, cel care a dat naştere memorabilei afirmaţii "Noi suntem Români şi punctum!"). Nu pocăiţii, ci Sfânta Biserică Ortodoxă este cea care răspândeşte adevăratele învăţături,

"Fiindcă nu luându-ne după basme meşteşugite v-am făcut noi cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci pentru că noi înşine cu ochii noştri I-am văzut măreţia." (2 Petru 1, 16)

Totuşi, dacă pocăiţii vin şi ne asaltează cu învăţăturile lor de credinţă, pretextul tot noi li-l oferim, datorită comportării noastre adesea necreştineşti şi a slabei noastre credinţe. În România, conform recensământului, în jur de 95% din populaţie se declară ortodoxă, însă câţi au o purtare creştină? Şi iarăşi vin şi întreb, chiar dintre cei activi în cadrul Bisericii, câţi se ridică într-adevăr la înălţimea misiunii de a fi Creştini adevăraţi? Este o mea-culpa ce trebuie să ne-o facem fiecare dintre noi. Recent, citeam în scrierile părintelui Danion Vasile că trăirea creştină este atât de minunată, încât, dacă într-adevăr Creştinii s-ar purta întotdeauna conform învăţăturilor Sfintei Scripturi, atunci chiar şi păgânii de bunăvoie s-ar îndrepta şi s-ar converti la Creştinism.

Se întâmplă, oare, acest lucru? După cum spuneam înainte că pomul se cunoaşte după rodul său, şi noi, Ortodocşii, trebuie să rodim mereu în Numele Domnului.

Aşadar, privegheaţi!

"Nimeni să nu se înşele pe sine. Dacă între voi i se pare cuiva că-i înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să devină înţelept. Că înţelepciunea lumii acesteia nebunie este în faţa lui Dumnezeu; pentru că scris este: "Cel ce-i prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.". Şi iarăşi: "Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte.".

Slavă să aducem deci prin faptele noastre Dumnezeului nostru, făcându-ne astfel martori ai Săi în lume, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

CREDINŢA

Credinţa-i legătura din străbuni

Ce ne uneşte cu Hristos Cel viu.

Cu ea-n inimi păşim peste furtuni

Şi înviem dincolo de sicriu.

De se va stinge credinţa vreodată,

Atunci noi vom pieri, ca sclavi păgâni.

Căci ea e rostul vieţii şi ni-i dată

Să ne transforme din robi în stăpâni.

Să o păzim cu demnitate-n vetre

Indiferent de vremuri şi noroc!

Când alţii ne vor împroşca cu pietre,

Credinţa va muta MUNŢII din loc!

*Vlad Pârău

Credinţa noastră ... ROMÂNEASCĂ

*articol realizat de Vlad Pârău

Luna august este prin excelenţă marcată de evenimente de maximă importanţă pentru Naţiunea Română. Pe 16 august, Biserica Ortodoxă Română comemorează Martiriul Brâncovenilor, eroi ai apărării demnităţii naţionale şi credinţei noastre strămoşeşti. Jertfa lor, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui personaj ilustru, mare domnitor şi ocrotitor al Ţării Româneşti, este o lecţie, aş spune eu, SUPREMA LECŢIE, adresată posteriorităţii, generaţiilor viitoare, dar mai ales Românului de rând. În ziua de astăzi, mulţi îşi uită originile şi esenţa lor românească, vânzându-şi sufletul şi credinţa pentru interese de moment, egoisme şi orgolii, spiritul sacrificiului şi conştiinţa nestrămutată, continuă a valorilor fundamentale fiind înlocuite de laşitate şi delăsare, de "somnul cel de moarte", mai actual ca niciodată, pomenit în imnul "Deşteaptă-te, Române!". Gestul marelui voievod Român îndeamnă la verticalitate, la refuzul compromisului, al trădării şi al neadevărului:

"SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM !"

(după cum spunea poetul naţional Mihai Eminescu).

Ca o încununare a tuturor acestor evenimente, sfârşitul lunii august aduce cu sine Sărbătoarea Limbii Române. Anul acesta, mai mult ca niciodată, ea a fost din timp pregătită de un grup de iniţiativă al studenţilor şi tinerilor de pe tot cuprinsul Ţării, cât şi de pe celălalt mal al Prutului, care au lansat Campania de Informare

"BASARABIA, PĂMÂNT ROMÂNESC".

Pe parcursul câtorva luni, s-au produs şi difuzat materiale informative, s-a construit site-ul www.romanism.net, un portal de o mare complexitate şi diversitate, prezentând atât acţiunile campaniei, cât mai ales date despre situaţia istorică, dar şi recentă, actuală, a Basarabiei, mărturii, documente interesante şi valoroase. Totodată, s-au organizat şi acţiuni de stradă, dintre care merită menţionată marea manifestaţie din 11 iunie de la Bucureşti, în semn de solidaritate faţă de cei patru elevi ai Liceului Româno-francez "Gheorghe Asachi" din Chişinău, luptători pentru apărarea Limbii Române, arestaţi şi anchetaţi de autorităţile moldovene pentru că s-au opus deciziei abuzive şi antiromâneşti de schimbare a titulaturii liceului lor, din "româno-francez" în "MOLDO-francez". Campania "Basarabia, pământ românesc" îşi va atinge apogeul pe data de 31 august, când este programată la Bucureşti, în Piaţa Universităţii (în faţa Teatrului Naţional), o nouă manifestaţie, ocazionată de Sărbătoarea Limbii Române, care va avea ca deznodământ un mare concert cu invitaţi în vogă din lumea muzicii româneşti actuale. Concomitent, pe Aleea Clasicilor Literaturii Române din centrul Chişinăului, ONG Hyde Park ( www.curaj.net ) va lansa oficial în Basarabia campania sus-amintită care, până în prezent, se desfăşurase cu predilecţie pe malul drept al Prutului. Această campanie de informare este susţinută de revista "Credinţa noastră" şi are ca parteneri multe alte organizaţii, printre care: Asociaţia "21 Decembrie 1989", Grupul independent pentru democraţie, Civic Media, Institutul Fraţii Golescu, Grupul de Iniţiativă "Noii Golani", ONG Hyde Park (Republica Moldova), Mind Bomb, YMCA Valahia, Asociaţia Rost, Forumul civic al Românilor din Harghita şi Covasna, Consiliul Mondial Român, Asociaţia Altermedia, Publicaţia "Alternativa" din Toronto (Canada), Biserica Ortodoxă Română "Sfântul Andrei" din Chicago (S.U.A.), Alianţa Civică şi mulţi alţii.

Poate că unii dintre dumneavoastră vor interpreta acest articol ca pe unul "cu tentă politică" şi vor concluziona că el nu are ce căuta într-o revistă de spiritualitate şi credinţă ortodoxdă. Însă este o părere greşită. Prea mult s-a tăcut, iar această fugă de adevăr denotă laşitate, slăbiciune şi prostie.

Nu este o declaraţie politică să afirmi că Basarabia e pământ românesc, după cum nu este o declaraţie politică să exprimi liber faptul că eşti Român şi că eşti Ortodox.

Este pur şi simplu un adevăr care ţine de credinţa noastră, de realitatea istorică şi de neam. Ca şi creştini, trebuie să fim în duhul adevărului, pentru că Însuşi Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a spus: "Veţi cunoaşte adevărul, care vă va face liberi". Iar adevărul este că Basarabia e românească şi că, în prezent, e lipsită de libertate, neputându-şi afirma deschis apartenenţa la Naţiunea noastră. Tocmai datorită faptului că duşmanii adevărului au împiedicat-o sistematic să îl cunoască, pentru ca nu cumva acesta să o facă liberă.

Celor care cred că astfel de afirmaţii nu-şi găsesc locul într-o revistă ortodoxă, le voi reaminti că,

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a fost poate unicul şi cel mai puternic susţinător şi apărător al culturii şi identităţii naţionale, promovând şcoala şi Limba Română, fiind singura modalitate de alinare şi de păstrare a tradiţiilor strămoşeşti pentru Românii oprimaţi sub ocupaţiile străine, implicându-se activ prin membrii săi în mişcările de eliberare naţională din toate timpurile, etc.

Vrednic este să amintim aici măcar două exemple în strânsă legătură cu sufletul şi conştiinţa cititorilor din oraşul Braşov: mai întâi, Prima Şcoală Românească, atestată încă din secolul al XI-lea în Şcheii Braşovului, construită, administrată şi protejată de către Sfânta Biserică, iar în al doilea rând, personalitatea lui Andrei Şaguna, primul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, conducătorul Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3-5 mai 1848, întemeietorul primului liceu românesc din Braşov (actualmente Colegiul Naţional "Andrei Şaguna").

Aşadar, suntem îndreptăţiţi să spunem cu tărie că Basarabia este pământ românesc. Ea nu a fost niciodată străină de fraţii Români de pretutindeni, a evoluat uniform, în tandem cu celelalte provincii româneşti, a aparţinut întotdeauna făpturii noastre naţionale şi, de îndată ce împrejurările istoriei i-au permis, ea a revenit întotdeauna, cu perseverenţă, în graniţele statale româneşti. Aceasta o demonstrează Dacia lui Burebista şi a lui Decebal, Dacia lui Mihai Viteazul (prima anticipare a României Mari), România lui Cuza, care cuprindea în graniţele sale cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul şi Bolgrad) şi, în cele din urmă, România Mare, patria tuturor Românilor, România Mare de ieri, dar şi cea de astăzi şi viitoare, în care Basarabia îşi va regăsi locul pe drept meritat, cu egalitate, frăţie şi demnitate.

Însă, problemele de astăzi ale românismului, ale unionismului şi ale Limbii Române din afara frontierelor româneşti actuale sunt departe de a fi luat sfârşit.

În primul rând, Românii de pe ambele maluri ale Prutului trăiesc într-o izolare aproape completă. Mass-media din România nu acordă spaţiu actualităţilor, ştirilor şi realităţilor din Basarabia, care sunt prezentate cu ipocrizie din an în Paşti ca... "ştiri externe". Românul de rând nu are cum să-şi facă o imagine corectă despre realităţile profunde ale Basarabiei, nu are cum să îşi cunoască şi să îşi judece fraţii într-un mod obiectiv. Cu mici excepţii, nu există emisiuni de ştiri (şi nu numai: documentare, filme, dezbateri) coordonate, mixte, care să prezinte în paralel şi în mod egal actualitatea de pe cele două maluri de Prut. Cel mai simplu exemplu poate pleca de la emisiunile TV de stare a vremii, de la buletinele meteorologice. De-abia de câţiva ani, şi numai la vreo două canale de televiziune, a apărut undeva pe hartă, timid şi cu litere mici, înclinate, Chişinăul. Ca să nu mai vorbim de Cernăuţi, care lipseşte cu desăvârşire. Şi asta în condiţiile în care, deschizând pe un canal unguresc, nu numai că vei vedea vremea în toată Ungaria, dar pe hartă va apărea întreg Ardealul, şi nu numai, fiind trecute cu aceeaşi sârguinţă localităţi din Cehia şi Slovacia, din fosta Iugoslavie, cât şi din alte state vecine. De cealaltă parte, în Basarabia, mass-media, aservită intereselor comuniştilor şi forţelor proruse, nu acordă nicio importanţă spaţiului românesc. În aceste condiţii, s-a instalat o adevărată Cortină de Fier mediatică între Românii de o parte şi de cealaltă a Prutului, ei nemaiputând să se cunoască şi să se înţeleagă reciproc, fapt ce duce la o proastă interpretare a ştirilor negative, care răzbat mult mai uşor, şi care trezesc suspiciuni şi patimi între fraţi: "Dacă celălalt nu ne mai vrea?". Românii din România spun: "De ce Basarabia nu s-a unit cu România, ba mai mult, îşi susţine cu înflăcărare independenţa, căutând să se îndepărteze cât mai mult de Bucureşti, pe care îl vede ca pe o ameninţare a statalităţii şi suveranităţii sale? De ce puterea politică de acolo ne este ostilă?"; Românii din Basarabia spun: "De ce România nu ne-a acordat sprijin şi atenţie, de ce nu se preocupă de noi, de ce ne-a abandonat şi ne consideră cetăţeni de mâna a doua?".

Recent, în cadrul emisiunii Ora Moldovei, realizate de Radio Europa Liberă - Libertatea (www.europalibera.org), se aborda critic conţinutul noilor manuale de “Istorie Integrată”, manuale ideologizate şi total anti-istorice, impuse abuziv de către guvernarea comunistă din Republica Moldova, care vor înlocui începând cu acest an în şcoli manualele de “Istoria Românilor” şi “Istoria Universală”. Iată un citat din opera lui Pan Halipa care se regăseşte pe prima pagină a Manualului de Istorie Integrată pentru clasa a IX-a: “Din momentul Unirii şi până în timpul de faţă, s-au făcut foarte puţine pentru Basarabia. (...) Guvernul României nu se interesează de nevoile noastre. El ne-a întors spatele.”. Pe lângă fotografii ale lui Stalin şi citate de genul “Clasa muncitoare a Uniunii Sovietice ferm şi sigur promovează cauza reînarmării tehnice a ţărănimii muncitoare.”, elevii claselor a IX-a din Basarabia vor studia de acum înainte şi cum a funcţionat uzina de tractoare de la Stalingrad şi uzina de automobile Moskvici. În cadrul lecţiei despre Mihail Frunză, unul dintre fondatorii la 12 octombrie 1924 ai Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti din stânga Nistrului (Transnistria) , se propune ca temă realizarea unui microeseu despre rolul lui Frunză în revoluţia rusă şi soarta “poporului moldovenesc”, în timp ce perioada contemporană este tratată cu superficialitate, acordându-se din abundenţă informaţii favorabile Partidului Comuniştilor, aflat la guvernare în Basarabia încă din 2001, despre care se spunecă ar fi "mărit pensiile, salariile, bursele". Iată cum, la început de mileniu III, forţele comuniste proruse înţeleg să îndoctrineze în Basarabia noile generaţii încă de pe băncile şcolii, prin intermediul unor manuale de istorie falsificată, în paginile cărora singura ştiinţă propusă studiului este, de fapt, propaganda stalinistă, discreditarea imaginii României şi campania de promovare a Partidului Comuniştilor.

Ca o încununare a dezastrului, în România există Români care nu ştiu aproape nimic despre Basarabia, dar sunt primii care se trezesc să critice şi să devină experţi pe ceea ce nu cunosc deloc. Astfel, o vorbă aruncată la un colţ de stradă şi care are succes la publicul cârcotaş, este receptată şi dusă mai departe, ca părere ce "dă bine" la auditoriu şi, progresiv, ea ajunge să se înrădăcineze în opinia şi în conştiinţa publică. Tocmai de aceea campanii de informare ca "Basarabia, pământ românesc", care să facă lumină peste marea de neînţelegeri şi nedumeriri şi să propage în acelaşi timp adevărul, sunt de o importanţă capitală.

În al doilea rând, aş îndrăzni să fac o afirmaţie şocantă, dar întemeiată pe argumente solide, şi anume aceea că forţele ostile, care oprimă dreptul firesc la liberă exprimare a identităţii Româneşti în Basarabia, care susţin independenţa şi statalitatea Republicii Moldova şi luptă împotriva Unirii naturale cu România, aduc de fapt, indirect şi fără chiar să-şi dea seama, un serviciu enorm şanselor şi idealurilor unioniste. Întotdeauna când există un regim opresiv, oameni care poate altfel nu s-ar fi mobilizat niciodată, se solidarizează mai mult ca oricând, devin uniţi şi luptă, radicalizându-se, pentru eliberare, pentru dreptate, pentru ... Unire. Comuniştii şi proruşii, dorind prin orice mijloace să desfiinţeze Unirea, de fapt o fac pe aceasta să fie iminentă, să se transforme în singura soluţie de scăpare. Se ştie că în primele secole creştine, oamenii erau mult mai apropiaţi de Dumnezeu decât noi astăzi şi trăiau Creştinismul ca pe o stare de spirit de zi cu zi, ca pe unica şansă de eliberare, iar persecuţiile nu făceau decât să le întărâte şi să le fortifice şi mai mult credinţa nestrămutată. Luptătorul, o dată ce s-a deprins cu "armistiţiul", cu situaţiile de compromis temporar, este tentat să lase garda jos şi, cu timpul, îşi pierde din vigilenţă, iar talentul, calităţile, îi scad. Astfel, la un atac fulgerător al duşmanului, el este mult mai vulnerabil.

Opresiunea din Basarabia nu face decât să ne ţină inima trează ca, la momentul potrivit, să efectuăm pasul corect, să alegem libertatea şi să ne unim cu Ţara, unde nimeni nu ne persecută la noi acasă.

Faptul că Republica Moldova a fost forţată să aleagă independenţa nu este chiar atât de teribil pe cât ni-l imaginăm noi. Dintotdeauna, pentru Basarabia au fost trei opţiuni, mai multe nu există: Unirea cu România; ocupaţia rusească; şi independenţa. În momentul 1991, Basarabia nu le cunoscuse decât pe primele două. Marea amăgire şi cartea pe care au jucat-o forţele ostile Unirii a fost faptul că ele au promovat mirajul independenţei: "Cu România am fost, cu Rusia am fost, dar niciodată nu ni s-a dat şansa de a ne lua noi singuri propriul destin în mâinile noastre, de a fi independenţi. Până acuma tot de alţii am ascultat. Să fim independenţi, şi asta va fi cel mai bine pentru noi.". Bine nu a fost, şi cred că nu există om care să se declare mulţumit de dezastrul în care se scaldă Basarabia astăzi. Dar important este că acum Basarabia, pentru că a muşcat pe rând din toate cele trei "fructe interzise", încercând fiecare soluţie posibilă, a ajuns la maturitatea de a decide care soluţie a fost mai bună, fără să mai regrete existenţa unor alternative neexperimentate deja. Ocupaţia sovietică a fost o tragedie naţională, o amputare a conştiinţei şi a libertăţii, independenţa se îndreaptă spre colaps; numai Unirea păstrează cele mai frumoase amintiri. Nici atunci nu era uşor, de altfel în toată România şi chiar în toată Europa nu a fost uşor după Marele Război, dar nicăieri nu poate fi mai bine decât acasă, cu fraţii tăi, unde nimeni nu te mai consideră ca pe un sclav al propriei ocupaţii, ci ca pe un om liber şi egal în drepturi cu ceilalţi. La fel cum comunismul a fost bun în măsura în care a demonstrat întregii lumi cât de rău este comunismul, tot astfel, independenţa Basarabiei este bună pentru că ne arată nouă tuturor cât de păguboasă e ea pentru basarabeni. Ne mai rămâne Unirea, singura alternativă luminoasă, cea mai mare şansă şi poartă de scăpare.

"Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui. Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este Unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa, până în veac." (Psalmul 132)

Însă, atâta vreme cât Rusia va folosi Transnistria ca pe un element de şantaj, ca pe o diversiune menită a obliga Basarabia să rămână mereu ţintuită cu privirea spre Est, cum va putea oare aceasta din urmă să-şi mai canalizeze atenţia spre Vest, spre România, spre Unire?

În şirul de fantasme şi năluciri fabricate de "maşinăria de vise sovietice" şi de "raiul comunist", din care face parte halucinaţia unei independenţe egale cu robia faţă de Rusia şi cu legarea de glie sau mai degrabă cu legarea laţului de gâtul spânzuratului "neatârnat", se înscrie şi proclamarea cu surle şi trâmbiţe a aşa-zisei "limbi moldoveneşti". Exploatând cu perversitate nişte porniri fireşti de ataşament faţă de locurile natale, de sentimentalism şi patriotism local, "magicienii" de la Moscova au inventat "limba moldavă", ca argument de forţă în susţinerea tezei cum că moldovenii din Basarabia nu ar fi Români. De parcă eu, dacă aş locui în cartierul Şchei şi m-aş numi "şcheian", nu aş mai fi braşovean, sau dacă sunt braşovean nu mai sunt Român. Pe lângă faptul că această "invenţie" năstruşnică e de-a dreptul ridicolă şi împotriva bunului-simţ, pe lângă faptul că niciun specialist care se respectă (fie el lingvist, istoric, etnograf sau de altă natură) nu ar susţine o asemenea infamie ci, dimpotrivă, ar contrazice-o cu argumente de necontestat, ceea ce mă surprinde peste măsură este că am auzit Basarabeni veniţi pentru a sărbători Limba Română cum, declarându-se Români, lăudau totuşi "dulceaţa limbii sau a graiului moldovenesc", ca să nu mai spun că unii din România mai împuţinaţi în dotare intelectuală îşi dădeau cu părerea despre existenţa unui "dialect" moldovenesc. Este foarte grav că există confuzii între aceşti termeni, şi tocmai asta au căutat să speculeze propagatorii ideii de "limbă moldovenească".

Limba Română nu cunoaşte dialecte,

decât în unele părţi la Sud de Dunăre (aromâni, istro-români, megleno-români, etc.).

Ceea ce se vorbeşte în Republica Moldova nu este nicidecum o limbă diferită.

Este normal să existe regionalisme, sinonime contextuale, chiar şi accentuarea şi pronunţia puţin schimbate faţă de limba literară, asta se întâmplă în toate regiunile României (şi chiar în cadrul aceleiaşi regiuni, există unele diferenţe faţă de cei din nord şi cei din sud, cei din est şi cei din vest, etc.), dar se întâmplă şi în toate ţările din lume, pentru că limba este un organism viu, în continuă transformare.

Am să vă dau exemplul Franţei, unde accentul diferă foarte mult în funcţie de regiune. În plus, în Franţa chiar există limbi regionale (gasconă, bearneză, Langue d'Oc, etc.), numite "dialecte", deşi sunt tot atât de diferite de franceză cum este Româna de spaniolă. În afara similitudinilor ce derivă din originea latină comună, diferenţele faţă de limba franceză sunt considerabile. Pentru a citi şi a înţelege în proporţie de 80% conţinutul unei cărţi scrise într-o limbă regională, fără a fi învăţat în prealabil limba, un vorbitor de franceză trebuie să cunoască cel puţin încă o altă limbă romanică sau să aibă cunoştinţe solide de latină. Dacă ar fi să dăm exemplul francofonilor (vorbitorilor de franceză ca limbă maternă) din afara graniţelor Franţei, există mari diferenţe faţă de limba-mamă, în exprimare, în inventarea sau asimilarea de cuvinte şi expresii noi, chiar de sensuri noi. Pentru un vorbitor străin de limbă franceză standard, literară, experienţa de a merge în Elveţia, de exemplu, ar putea ilustra foarte sugestiv diferenţele care există între franceza vorbită acolo şi franceza vorbită în patria-mamă. Iar dacă vorbitorul nostru s-ar duce în Québec (regiunea franceză a Canadei), ar rămâne de-a dreptul năucit şi i-ar fi destul de greu să se înţeleagă cu oamenii, pentru că diferenţele de limbă sunt acolo şi mai pronunţate.

Pe când, în cazul Ţării noastre, situaţia nu este nicidecum aceeaşi.

Chiar dacă apartenenţa regională a influenţat evoluţia limbii, per ansamblu aceasta a evoluat global. Curios este faptul că România, de-a lungul istoriei, a cunoscut perioade în care era divizată, sfâşiată între marile imperii europene, graniţele trasate între regiuni blocând dezvoltarea comună, globală, a acestora. Şi totuşi, surprinzător este că, după atâta timp şi în ciuda tuturor piedicilor, limba s-a dezvoltat simultan pentru toate regiunile, nu a luat-o pe căi diferite, ci s-a păstrat aceeaşi.

Chiar şi astăzi, există Români care nu au niciun contact direct cu Ţara, trăind în Banatul Sârbesc, în Bulgaria sau în Ucraina, dar, cu toate acestea,

limba lor nu diferă cu nimic de cea a celorlalţi Români şi chiar uneori e mai curată şi mai expresivă.

Este un adevărat miracol al dăinuirii Limbii Române, o mărturie vie a faptului că minunile există şi că sunt mai aproape de noi decât am crede. Pentru acest miracol nemaiîntâlnit, se sărbătoreşte în fiecare an la 31 august Ziua Limbii Române, candelă aprinsă ce arde în fiecare dintre noi şi a cărei lumină dulceagă, blândă, însă cu o forţă ascunsă de nezdruncinat, va răzbate peste veacuri, mişcând munţii în jurul său. Amin!

RUBRICA PUTEREA CUVÂNTULUI

Limba Română

Pentru tot ce e cuvânt în lume,

Când inima îmi caut s-o iau în mână,

Sufletu-mi vorbeşte şi-mi dă nume

De Român, cântând Limba Română.

Eu mă nasc când soarele răsare

Lângă vatra-aprinsă de la stână,

Mă leagănă la pieptu-i Ţara care

Mi-a spus să plâng în Limba cea Română.

Mă duc la şcoală să-nvăţ, mai apoi,

Scriu teme-n fiecare săptămână,

Dar de se-ntâmplă să primesc un doi

El nu va fi la Limba mea Română.

De-mi bate inima atunci când întâlnesc

În seri cu lună plină câte-o zână,

Nu-i spun "Je t'aime!", ci "Te iubesc!"

Şi- n ochii ei privesc Limba Română.

Iar când va fi să n-am decât un dor,

Acela de-a mă-ntoarce în ţărână,

Când voi deschide gura ca să mor

Pe buze voi avea Limba Română...

29 august 2006, Braşov, Vlad Pârău

România, casa noastră

Cum dintr-o fântână-adâncă apa limpede viază,

Dumnezeu a scos din hăuri doniţi albe de lumină

Pe-un acoperiş de lacrimi le-a aprins, să stea de pază

Nopţilor fără de număr ce din vremuri au să vină.

Iar apoi a pus fereastră sfânta şi eterna mare,

Un deşert de dune-albastre, un întins fără sfârşit

Cu vuiet nebun de cânturi în continuă schimbare.

Ţărmul nostru din vecie niciun val nu l-a clintit.

Iar ca poartă pus-a Domnul codrul îmbrăcat de glorii,

Munţii despărţiţi de râpe şi străpunşi de curcubeu

Şi-a adus stăpâni în casă la hotarele comorii

Pe Români, voinici de seamă, să o apere mereu.

Ostenind de muncă Sfântul, a intrat şezând la masă,

Iar la Cina cea de Taină a-mpărţit la toţi Unirea

Cu poruncă s-o păzească pururi vie, luminoasă

Şi ca fraţii împreună să-i păstreze nemurirea.

Au trecut de-atuncea multe primăveri de foc şi sânge

Iar Românii-au renăscut ca mugurii de zori în glastră.

Ne-a mai rămas în suflet doina şi un înger care plânge.

El ne-ndeamnă să ne-ntoarcem, România-i casa noastră!

29 august 2006, Braşov, Vlad Pârău

Bun venit în România !

Basarabie, Bucovină,

Curcubeu în trei culori,

Ridicaţi-vă din tină,

Coborând din cer lumină

Pe hotarul în ninsori !

Şi topiţi din gheaţa-amară

Tisa, Nistrul, râul Prut!

Noi n-avem graniţi, avem Ţară -

O Românie milenară

Ce îşi naşte viitorul din trecut.

Voi, curcubeul înălţimilor supreme,

Cu arcul cerului îmbrăţişaţi

Naţiunea Românească de dincolo de steme,

Naţiunea ce de ziduri nu se teme,

Împreunaţi-o şi uniţi pe fraţi!

Căci noi nu cetăţeni, ci FRAŢI suntem,

Ca stelele pe boltă-n hora mare

Sub curcubeul tricolor avem

Aripile Unirii zvâcnind ferm

Purtând în suflet cer fără hotare.

Basarabie, Bucovină,

Curcubeu al unităţii,

Bun regăsit, sfântă lumină,

În România ce se-nchină

Libertăţii şi Dreptăţii!

13 noiembrie 2005, Braşov, Vlad Pârău

Imnul Basarabiei

Pe Prutul ars de soare, pe Prutul ars de sânge,

Istoria se scrie, istoria se plânge

Şi stăm uitaţi de veacuri, statui în hora mare...

Fractură-a unităţii, îmbrăţişarea doare.

Şi ne-am uitat de nume, şi ne-am uitat de limbă,

Iar pentru noi în veci nimic nu se mai schimbă,

Căci jarul care-n inimi dospeşte înfrăţirea

Doar el reînviat, poate-nălţa Unirea.

Noi stăm, muşcăm din pâinea rotundă, mare, sfântă,

Ce naşte comuniunea, familia şi Neamul.

La masa încrustată, sub plopi ce nu cuvântă,

Ne-mpărtăşim din Trupul ce-n veci nu-şi schimbă hramul.

Şi tot astfel, răscoaptă în vatra strămoşească

E Ţara ca şi pâinea rotundă şi frumoasă,

E România Mare ce-n noi vrea să se nască

Ducând cu ea prea-plinul cuvântului "acasă".

Voi, fii ai nemuririi, să nu uitaţi acestea!

Cu toţii-n lumea mare avem aceeaşi soartă,

Acelaşi neam şi limbă ce-şi scriu cu greu povestea,

Aceeaşi mare casă, aceeaşi veche poartă!

Să nu ne despărţim, orice ar fi în lume,

Oricât de multe hăuri în cale ni se cască,

Noi toţi avem O mamă, noi toţi avem UN nume,

Noi suntem viitorul - Naţiunea Românească!

Pe Prutul ars de soare, pe Prutul ars de sânge,

Astăzi să sune doar "Deşteaptă-te, Române!",

Să vezi frate pe frate la pieptul său cum strânge,

Cum dragostea de Ţară e tot ce ne rămâne!

Şi amintind de Ştefan cel Mare şi cel Sfânt

Voi luaţi în mâini şi-n suflet Spada Limbii Române,

Şi cu Hristos în inimi uniţi acest Pământ,

Patria strămoşească şi gliile străbune!

Apoi, fiind ACASĂ în România Mare,

Să v-aşezaţi la Cina cea de Taină şi, frăţeşte,

Împărţind pâinea rotundă, sfântă, pentru fiecare,

Să simţim cu toţii gustul unui TOT ce ne uneşte!

4 iunie 2005, Braşov, Vlad Pârău

NOTĂ FINALĂ

Mai cauţi încă motive pentru a rămâne în continuare alături de revista "Credinţa noastră"? La 5 ani de la prima apariţie, această publicaţie a dovedit că ştie să fie alături de cititorii săi şi de comunitatea Românilor de lângă noi. Din veniturile obţinute prin vânzări, "Credinţa noastră" a sprijinit construcţia Catedralei "Înălţarea Domnului" din Centrul Civic al Braşovului, pictura Bisericii "Schimbarea la Faţă" din cartierul Asta (Braşov) şi a făcut donaţii pentru sinistraţii din urma inundaţiilor de anul trecut. De asemenea, banii obţinuţi din vânzările actualei ediţii (estimaţi la suma totală de 200 de lei RON) vor fi donaţi Cristinei din Braşov, bolnavă de leucemie, spre a o ajuta cu o contribuţie modestă dar necesară să poată suporta costul operaţiei care îi va permite să îşi continue viaţa.

Pentru Românii care nu au posibilitatea să îşi procure ediţia tipărită a revistei, am înfiinţat adresa web http://credinta.noastra.googlepages.com la care se pot citi online sau descărca gratuit ediţii mai noi şi mai vechi ale revistei. Tot la această adresă puteţi găsi informaţii interesante despre "Credinţa noastră", cât şi ultimele noutăţi.

Începând cu luna august 2006, revista îşi propune să faciliteze şi să promoveze accesul la valorile credinţei şi culturii româneşti pentru toţi Românii de pe ambele maluri de Prut. În acest sens, fiecare număr al revistei "Credinţa noastră" cumpărat în Ţară constituie şansa acordată unui Român basarabean de a citi la rândul său "Credinţa noastră", cât şi o contribuţie pentru cumpărarea de cărţi noi care vor fi donate unor şcoli româneşti din Basarabia. La data de 31 august 2006, Ziua Limbii Române, 110 exemplare din ediţia provizorie pentru Basarabia (disponibilă pe Internet) au fost distribuite gratuit peste Prut. De asemenea, cu ocazia zilei de 1 septembrie, Începutul Anului Şcolar în Republica Moldova, 3 şcoli româneşti din localităţi rurale basarabene au primit donaţii de carte nouă (Şcoala Medie din Drăsliceni, şcoala din Ratuş, Liceul Teoretic din Măgdăceşti, toate situate în Raionul Criuleni). Adresez mulţumiri speciale pentru facilitarea acestei donaţii de carte Domnului Emanuel Preda, Consilier Local al Municipiului Braşov din partea Partidului Democrat şi Editurii "Dealul Melcilor" din Braşov.

Pentru continuarea acestor acţiuni de solidaritate, este imperios necesară menţinerea preţului revistei cel puţin la nivelul actual, calculat la 2 lei RON. În preţ sunt prevăzute următoarele: 0,5 RON pentru acoperirea costurilor de editare şi pentru asigurarea altor cheltuieli conexe, având în vedere că revista se autofinanţează; 0,5 RON pentru facilitarea difuzării gratuite a revistei "Credinţa noastră" peste Prut; 1 RON pentru cumpărarea şi trimiterea de cărţi noi pentru şcolile româneşti din Basarabia. Vă rog să înţelegeţi justificarea preţului şi să vă implicaţi cu drag şi dăruire, ştiind că prin cumpărarea revistei "Credinţa noastră" ajutaţi la promovarea valorilor româneşti în teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru.

La momentul de faţă, tirajul revistei este unul foarte modest, de numai 100 de exemplare în Ţară şi tot atâtea în Basarabia. De aceea, fac apel către toţi cei ce ar putea facilita tipărirea publicaţiei "Credinţa noastră" într-un număr mai mare, eventual integrând-o circuitului naţional de presă, şi îi rog să mă ajute în acest sens. Totodată, donaţiile băneşti sunt binevenite, detalii existând pe pagina web a revistei.

Încheind cu observaţia că fără fapte, credinţa este moartă, vă invit să vă implicaţi în continuare alături de revista "Credinţa noastră" în acţiunile de solidaritate expuse anterior cumpărând fiecare ediţie sau comandând punctual apariţiile care vă interesează la adresa de poştă electronică

credinta.noastra@gmail.com (în conformitate cu regulamentul afişat pe situl revistei). Lectură plăcută în continuare şi Dumnezeu să ne ajute tuturora! Amin.

Deşteaptă-te, Române!

Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croieşte-ţi alte soarte

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!